Negru aprins.

Pătrunse în sală cu paşi sunători – o siluetă fermecătoare prin simplitate şi naturaleţe, un costum de stofă nocturnă curgînd lent, ca un strop de cerneală pe un porţelan, spre inima marmorată a sălii. Costumele în culori deschise păleau în jurul negrului apos ce-l căpătau razele de lumină care-l atingeau. Era sobru şi superb în eleganţa sa tîrzie, ca un demon tînăr trimis cu solie printre nişte îngeri pensionaţi. Mersul lui avea un parfum aparte, paşii lui aveau gust de nori şi nu apucă să ajungă la mijlocul sălii că toţi din jur îşi fixaseră ochii pe el, ca şi cum l-ar fi prins în mijlocul unei plase de vise. Părul brunet i se amesteca cu gulerul cămăşii, avea obrajii palizi, obosiţi şi pielea albă, hialină, de om bolnav. Deşi trupul îi era scheletic, avea o frumuseţe inumană, cadaverică şi o vioiciune în mişcări, nu i-ai fi dat mai mult de 20 de ani, privindu-l cum mergea prin sală cu paşi mari, apăsaţi şi îndreptîndu-şi în permanenţă umerii.
Avea o privire adîncă şi blîndă, în ochii lui convergeau nopţile cu stele şi o tristeţe vastă, consistentă îi ieşea precum aburul din irişii mai negrii decît pupilele. Era totuşi enigmatic şi distant, căci privea de sus, iar zîmbetul strîmb, jumătate naiv, jumătate bătrîn, îi dădea chipului o îmbrăţişare de nobleţe. Părea rupt complet de lumea asta, cum mergea singur şi sigur prin sala enormă, plină de oameni şi, curios, nu se oprise să salute şi nici nu ocolise pe nimeni. Mergea în linie, fără să-i pese unde e sau ce face. Părea că a trecut o veşnicie de cînd a trecut pragul uşii şi toţi încă-l priveau cu ochii holbaţi.

„Sunt un nebun. Sunt un nebun luat din alt secol şi trîntit în adunătura asta pestriţă, sunt doar eu cu-al meu costum şi-un orologiu-n buzunar, păşesc paşii bunicului meu şi am părul negru şi buclat al tatălui, şi nu, voi nu puteţi vedea că-n ochii mei acum scriedor.”
-De cine vă e dor? fu el întrebat înainte să apuce să-şi termine gîndul.

Auzind întrebarea, el se opri şi dădu înapoi, şocat. Părea că acea voce de femeie este ruptă din alt timp şi altă lume, lucru ce îl făcu să simtă stropi de sudoare pe la tîmple. Cum putuse să îi citească gîndul? Sau privirile?
Văzîndu-i teama, ea se apropie de el şi repetă întrebarea, zîmbind blînd, aproape matern. El scoase din buzunar mâna stîngă şi o întinse temător spre ea, atingîndu-i în treacăt umerii, talia şi sînul. Ea tresări.
-Vă rog să mă iertaţi, dar sunt nevăzător...

Rochia îi foşnea imperceptibil si mîinile ei se mişcau cu un tremur lin. Purta mănuşi de mătase şi rochia îi acoperea gîtul, decolteul, braţele şi coapsele. El, simţindu-i apropierea, continuă să-şi mişte mîinile năuc pe lîngă trupul ei, atingînd bucăţi de material din rochie sau bucle de păr... Jocul celor doi continuă parcă o veşnicie. El îi căuta disperat un petic de piele, să simtă că e vie, că e umană. Văzîndu-i chinul, ea îi întinse atunci mîna, iar el i-o cuprinse cu ambele mâini şi îi dădu mănuşa jos cu o un gest tremurat. Îi simţi mîna rece, moliciunea cărnii şi oasele subţiri, ascuţite. Se înfioră, se aplecă şi îi sărută mîna. Domnişoara îl privea nemişcată, cu buzele roşii lipite într-un zîmbet pictat. Au rămas aşa, încremeniţi ca un grup statuar. Ea simţea pe dosul mâinii căldura buzelor lui şi gîdiliciul firelor de păr din mustaţă şi cioc. Nu mai simţise niciodată asta, o asemenea senzaţie dulce care o împresura în tot corpul ; îl privea şi se întreba din ce lume se prăbuşise, şi ce se ascundea în spatele ochilor pecetluiţi cu negru şi genelor lungi.
La un moment dat, el îşi îndreptă spatele şi rămase pironit, zîmbindu-i. Părea că se priveau îndelung, deşi el nu vedea nimic iar ea, deşi vedea, nu înţelegea nimic din ce vede... O invită la dans cu aceeaşi galanţă de gentleman care făcuse ca jumătate din oamenii de hîrtie din salon să caşte ochii.

Nu se auzea nicio muzică, totuşi ei dansau în mijlocul salonului, sincronizându-se perfect pînă la cea mai imperceptibilă respiraţie. Toţi din sală îi priveau şocaţi, uscaţi precum statuile de ceară, încremeniţi şi fără să respire, ca şi cum timpul se oprise în loc. După multe veacuri s-a auzit un pocnet, ca o bătaie de orologiu îmbătrînit, iar cînd el a sărutat-o, toţi cei din sală au înviat brusc din amorţeală şi s-au întors cu spatele, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat...

-Cum te strigă ei pe dumneata,domniţă?
-Mai.
-Atunci diseară să-ţi laşi uşa dormitorului descuiată..
-Cine eşti tu?
-Visul tău.

(dragi cititori,va rog din suflet sa-mi spuneți o părere. sau mai multe. multumesc.:) fara vreo fotografie,vreau sa va fac imaginatia sa zburde.) 

(pentru...se știe el.)