███████ este actor.
A terminat facultatea la Academia
de Teatru şi Film Bucureşti, secţiunea actorie, şi, după nici un an, a început
să joace la Teatrul Naţional. Nimeni nu îşi aminteşte exact debutul lui ███████.
Tuturor le dă sentimentul că joacă dintotdeauna şi că nu s-a schimbat
niciodată. Ascensiunea lui a fost bruscă şi, totuşi, nesesizată de nimeni: nu
doar că a apărut ca din neant pe o scenă preponderent inaccesibilă celor tineri
ca el, dar omniprezenţa lui în teatru a ajuns să fie perfect normală într-un timp practic inexistent. ███████ a
devenit o prelungire fizică a scenei.
Odată cu el, lumea a început din
nou să frecventeze teatrul. Himnotizaţi de jocul său, vin din toate colţurile
ţării să-l vadă, de zeci de ori dacă se poate, jucând în zeci de feluri acelaşi
rol. Teatrul Naţional dă pe-afară, pocneşte de oameni, piesele se joacă cu casa
închisă, cu sala plină, oamenii se atârnă de loje să-l vadă mai bine, se bat pe
la uşi şi ghişeuri să prindă un loc chiar şi pe ultimul rând, la o piesă în
care el e doar un servitor sau un portar; ca apoi s-o revadă iar, şi iar, şi
iar.
███████ este actor.
Acceptă întotdeauna
interviuri, dar cu o condiţie: să stea pe scaunul 7 de pe rândul 1 din faţa
scenei. Toţi reporterii îl cunosc pe ███████. Ai putea spune că zilnic dă zeci
de interviuri. Sute. Mii de interviuri ritualice care au loc pe scaunul 7 de pe
rândul 1 din faţa scenei. În consecinţă, îl poţi vedea foarte des în 21, cu
care merge de acasă la teatru şi înapoi ca să se schimbe de haine pentru
următorul interviu sau pentru următoarea repetiţie.
Ciudat este, însă, că interviuri
cu ███████ nu găseşti nicăieri. În niciun ziar, revistă sau emisiune
televizată.
Şi mai ciudat la ███████ este că
nu îi poţi descrie foarte bine trăsăturile. Spre exemplu, doi cunoscuţi se întâlnesc:
-Azi l-am văzut pe ███████ în 21. Ştii, actorul.
Nu m-aş fi gândit că-i aşa de blond.
-Blond? Eşti nebun. Eu l-am văzut acum două zile. Are părul chiar închis la culoare. Chiar aşa,
te-ai fi gândit că-i aşa de gras în realitate?
-Serios? Mi-e mi s-a părut al naibii de slab...
███████ este actor.
La întrebarea "Cum reuşeşti
să joci atât de bine?", ███████ are mereu acelaşi răspuns: "Eu nu
ştiu să joc." Şi, după ce zâmbeşte foarte simplu din colţul drept al
gurii, ca răspuns la mina surprinsă a
intervievatorului, continuă, lipsit de cea mai mică urmă de aroganţă: "Pur
şi simplu, pot fi foarte mulţi oameni".
███████ este liber în această duminică.
Chiar şi aşa, se trezeşte la
sunetul ceasului deşteptător, sare din aşternuturi direct la fereastră şi
priveşte pentru câteva clipe Bucureştiul iubit. Îşi fierbe o cafea, se îmbracă
şi iese în stradă, cu cana în mână, şi rămâne sprijinit de gard, zgâindu-se la
trecători. Un bărbat crăcănat, cu burtă şi uşor cocoşat trece prin faţa lui
gesticulând, ştergându-şi spasmodic mâinile pe maieul murdar, în timp ce înjură
nervos la mobil. ███████ îşi spune: "Preabine. Voi începe cu el."
După câteva clipe, îl cuprinde o
uşoară nervozitate, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva ce-l stresa, şi dintr-o
dată simte un junghi teribil în spate. Îşi şterge palmele transpirate pe bluză
şi părăseşte punctul de observaţie pentru a merge la baie, trântind toate uşile
ce-i ies în cale până la destinaţie. Ajuns apoi în bucătărie, vrea şă-şi
prepare micul dejun, dar se taie cu cuţitul şi se arde la aragaz. "Firar
al dracu să fi, mâncaţaş!", înjură, cu vocea răguşită. Spatele îl doare
tot mai tare, la fel şi picioarele slăbănoage. Şi un disconfort teribil îl face
să se meargă crăcănat de colo-colo prin apartament, mormăind, în timp ce ouăle
cu şuncă se ard în tigaie.
Aţi putea spune că ███████ a
trăit o dimineaţă teribilă. În niciun caz. A mâncat micul dejun fără tacâmuri
şi frecându-se insistent la gură cu dosul mâinii, apoi s-a întors la
activitatea anterioară: stă sprijinit de gard, zgâindu-se la trecători. Un domn
foarte elegant, îmbrăcat în sacou şi pantaloni cu dungă, rezistând cu dârzenie
zilei caniculare, trece pe stradă cu ziarul sub braţ.
███████ este brusc cuprins de
ruşine pentru că realizează că maieul de pe el este deosebit de murdar. După ce
urcă înapoi în cameră, face un duş şi se schimbă, se instalează în bucătărie şi
îşi petrece o oră bând ceai negru cu miere şi citind ziarul.
E trecut de ora 12 şi ███████ a
revent în stradă. De data asta, îşi aşteaptă iubita.
Iubita lui ███████ este o femeie
frumoasă.
A terminat facultatea la Academia
de Teatru şi Film Bucureşti, la secţiunea coregrafie. Subţire ca o nuia şi
agilă ca un câine de vânătoare, iubita lui ███████ merge pe stradă numai şi
numai în paşi de dans. Când îl sărută, limba ei se mişcă în paşi de dans. Face
dragoste în paşi de dans şi respiră în paşi de dans şi vorbeşte în paşi de
dans. Iubita lui ███████ are foarte mare încredere în talentele de actor ale
lui ███████. În fiecare duminică, ea vine la el acasă ca cei doi să aştepte
împreună -desigur, în paşi de dans- telefonul directorului teatrului care îi
anunţă ce rol va juca în săptămâna ce urmează.
███████ nu a avut niciodată un
rol principal. De-a lungul infinitei lui cariere, a jucat sute de personaje
episodice, zeci de personaje secundare, atât masculine, cât şi feminine, dar nu
a jucat niciodată un personaj principal.
Niciodată.
███████ îşi zăreşte iubita în
depărtare, făcând salturi şi piruete pe trotuar, sărind pentru o clipă la gâtul
diverşilor trecători şi apoi schimbând direcţia şi paşii. În final, după zece
minute din acest spectacol înnebunitor, îi sare-n braţe şi-l sărută.
Degetele iubitei lui ███████
dansau pe pieptul lui gol atunci când a început să sune telefonul din
sufragerie. Amândoi au un sentiment foarte ciudat cum că soneria telefonului
are alt glas. ███████ răspunde la
telefon temător. După o conversaţie de nici un minut, sare în sus, se întoarce
în dormitor, îşi sărută iubita în vârful buzelor şi iese în paşi de dans.
███████ îşi petrece durata celor
trei staţii de 21 fiind, succesiv, o mamă cu copilul bolnav, un cerşetor şi o
controloare. Într-un final, se vede ajuns în biroul directorului. Acesta îi
confirmă faptul că tocmai a primit un rol principal, îi pune un teanc de foi în
braţe şi pleacă. ███████ este mai fericit decât a fost vreodată. Răsfoieşte
piesa şi realizează uimit: va fi un nebun. Şi privind la sfârşitul piesei: un
nebun sinucigaş.
Odată cu vestea rolului principal, revistele de
cultură au început să publice sute de interviuri şi păreri: "Oare cum va
fi ███████ într-un rol principal?", "Cât de bine va şti ███████ să
înnebunească?". Redacţii mărunte ale diverselor reviste locale ciocnesc pahare
cu şampanie, gândindu-se ce prilej bun să-şi înceapă tirajul este acest moment
cheie în arta teatrală românească. Iar ███████ dă acum mai multe interviuri
decât oricând. A devenit un zeu al hârtiei reciclate, al tirajului mic, al
copertelor de revistă. ███████ a devenit un zeu al presei scrise.
███████ s-a mutat
în Teatrul Naţional.
Oamenii din 21 au început să îi ducă dorul, şi
odată cu asta, primele semne de întrebare au început să apară, în momentul în
care tot mai mulţi au început să îşi dea seama că ███████ îşi petrece zilele
numai şi numai dând interviuri.
Adică, ███████ nu
participă la repetiţii.
Iubita lui ███████ este
îngrijorată. Îl vede foarte rar, şi chiar şi atunci când se întâlnesc, are
sentimentul tot mai puternic că iubitul ei a
uitat să danseze. ███████ s-a închis în el şi a devenit arogant, chiar şi
cu iubita lui. Dar ea îl cunoaşte bine şi ştie că lui ███████ îi este frică.
Într-o zi, mergând să-l vadă pe ███████
la teatru, iubita îl găseşte inconştient pe un maldăr de costume. Îi sare în
braţe speriată şi începe să-l zgâlţâie. Fără succes. Tot mai panicată, cu
lacrimi în ochi, iubita lui ███████ începe să-şi frângă mâinile şi realizează
că şi-a pierdut glasul. Rămâne încremenită lângă el, suspinând, neştiind ce să
facă. Moment în care ███████ începe să râdă cu poftă şi, privind-o cu ochii răi
de mândrie îi spune, ridicând neobişnuit de mult glasul:
-Uite, ai văzut! Ai văzut că pot
să şi mor?
Iubita lui ███████ îi strigă că e
un monstru şi că nu vrea să mai aibă de-a face cu el niciodată. Că s-a schimbat
şi că nu mai e om.
███████ zâmbeşte strâmb şi-i
spune:
-Nu am fost niciodată om. Am fost
oameni.
Iar iubita lui fuge
împiedicându-se ca un copil mic la primul curs de dans.
Într-o bună dimineaţă, o revistă
anonimă a publicat un număr tematic despre teatru, într-un tiraj foarte mic.
Titlul, scris cu litere foarte mari, sună în felul următor:
TEATRUL A MURIT.
Respectivele reviste s-au vândut
ca pâinea caldă. În special oamenii din 21 au putut fi văzuţi, strânşi în
grupuri, discutându-le conţinutul. Chiar şi mie mi-a căzut una în mână. Timp de
aproape o lună, revistele -devenite patrimoniu cultural- au circulat prin sute
de mâini, prin sute de autobuze şi tramvaie, uneori puteai vedea chiar şi câte
un câine vagabond citind, la umbra unei ţâşnitori, dintr-o revistă ferfeniţită,
pe coperta căreia se mai desluşea, cu greu, titlul:
TEATRUL A MURIT.
Interesant este că ceea ce doreşe
acel articol- manifest să demonstreze nu este decăderea lui ███████, ci chiar
lipsa lui de importanţă: faptul că, odată cu rolul principal, ███████ se va
întoarce în anonimat, va redeveni un actor mort, iar teatrul românesc va rămâne
în aceeaşi stare avansată de comă în care este de aproape 20 de ani. Toate
acestea într-un text în care numele lui ███████ nu este menţionat nici măcar o dată.
███████, deşi fără să ştie de
tevatura provocată de sceleratele reviste, a decis ca în ultimele două
săptămâni de dinaintea piesei să nu mai acorde interviuri. Toată ziua stă
nemişcat în garderobul transformat în locuinţă, trăind în minte moarte după
moarte. La un moment dat, ███████ îşi dă seama că nu şi-a mai văzut de mult iubita.
Îşi alungă gândul cu dosul mâinii, în timp ce directorul teatrului
întredeschide uşa şi-i strigă cu entuziasm:
-E timpul!
Teatrul Naţional este plin până la suprasaturaţie,
şi conglomerate de murmure se izbesc de valuri de căldură care traversează de
colo-colo sala uriaşă. Grupul oamenilor din 21 stă departe de scenă şi-şi face
vânt cu revistele devenite evanghelii, pe coperele cărora scria odată:
TEATRUL A MURIT.
Pe scaunul 7 de pe rândul 1 din faţa scenei,
iubita lui ███████ aşteaptă într-o neobişnuită încremenire.
-Cum spuneam, dragă, teatrul a
murit, spune o cucoană grasă
şi fandosită de pe al doilea rând. Sunt foarte curioasă dacă acest actoraş pe
care îl laudă toată lumea e-n stare să salveze ceva, continuă, făcându-şi vând
cu evantaiul. Slabe şanse.
În loja a treia, rezervată strict animalelor de
companie, un câine cu monoclu latră scurt, ca pentru a linişti sala.
███████ a păşit pe scenă.
Lumea izbucneşte în aplauze. ███████
stă pe scenă privind în gol şi ridică braţele. Diverse persoane se apleacă
unele spre altele:
-Ce păr lung are!
-S-o fi ras în cap?
-Şi-a lăsat barbă?
-S-a îngrăşat!
-A slăbit?
███████, cu o mişcare scurtă,
strânge toate aplauzele în pumn. Sala amuţeşte, iar el, iradiind, începe să
joace. Oamenii sunt himnotizaţi. Cuprinşi de o magie inexplicabilă, rând pe
rând, sunt impersonaţi de către ███████, de parcă acesta ar fi o oglindă care
se roteşte şi măreşte ca să oglindească pe fiecare. Cuvintele îi aleargă din
gură în limbi diferite. Aleargă de colo colo pe scenă pentru a se împiedica şi
se ridica altcineva. ███████ este fiecare om din sală.
███████ îşi zăreşte iubita.
Cuprins de un zâmbet dulce, începe să danseze sfâşietor, unduindu-se ca un
şarpe. Un hohot de plâns răsună din gura lui şi, cu o faţă care nu e prezentă
în sală -poate chiar faţa lui adevărată-,
scoate din buzunar un pistol, şi-l pune la tâmplă şi trage.
Prăbuşit într-o baltă de sânge,
corpul lui ███████ încremeneşte după o succesiune de spasme mecanice. Sala uriaşă
rămâne într-o linişte jenată, ca şi cum s-ar fi rupt o vrajă. Pe scaunul 7 de
pe rândul 1, iubita lui ███████ începe să aplaude timid. Aplauzele ei se aud cu un ecou penibil.
În rândul doi, cucoana grasă şi
fandosită se apleacă spre însoţitorul ei şi-i şopteşte:
- După cum vezi, dragă, am avut
dreptate. Asta-i cea mai prost jucată moarte pe care am văzut-o vreodată.
Sala rămane tăcută în timp ce
oamenii, dezamăgiţi, încep, rând pe rând, să se ridice să plece.
