ospitalieră

de fiecare dată când ies în lume
sunt obligată să umblu cu ochii acoperiţi
cu părul acoperit
cu gura şi pieptul acoperit
în lipsă de haine de aruncat
zece mii de epileptici mă îmbracă cu palmele lor
să nu mă vadă nimeni să nu le fac spitalul de râs
când umblu prin biblioteci şi biserici

se pare că cineva a furat toate unghierele din spital căci
toate unghiile lor mi s-au înfipt până în măduvă
de parcă aş fi conectată
la zece mii de lumini de o mie de volţi
şi mă strâng tot mai tare şi refuză să-mi dea drumul să nu cumva să mi se vadă vreun petic de piele
de parcă din clipă în clipă
peticul meu de piele
iluminat de zece la a şaptea volţi

i-ar provoca soarelui o criză
atât de puternică încât ne-ar da pe toţi afară din spital
ca să aibă el loc să se lăfăie
şi să-şi taie toată ziua unghiile cu dinţii

 _{8 august 2012}

empatii

(foto: Robby Cavanaugh)

astăzi înainte de a te arunca în pat ca intr-o prăpastie
încearcă să te pui în locul meu
nu trebuie să te gândeşti la ziduri sclavi şi oglinzi
la oboseli sau resemnări doar

lasă gândurile să-şi spargă coama de profilul tău de statuie
ascultă-ţi minciunile tivite de lobul urechii
căci greu atârnă dincolo de pleoape greşeli uitate
aruncate cu nonşalanţă câinilor vagabonzi

închide ochii, pe veci orfan de odihnă
letargia metastazează în puncte negre de cer
un cer alb şi o pupilă albă şi un iris alb pe un alb al ochilui negru
la masă să stai cu moartea încotoşmănată-n veşminte de zăpadă

atârni pe undeva sub ochiul meu îngreuiat de plumbul vânăt
nopţi la rând îţi ascult cântecul de leagăn în timp ce mă masturbez
şi creierul meu se înveleşte cu tot mai multe meninge ca-ntr-o armură
căci mi s-a frânt lama sabiei de la atâtea lacrimi ucise

îngerul meu se târăşte cu vârfurile aripilor tăiate ca la găini
bat din palme dar nu reuşesc să zbor, noapte de noapte
mă prăbuşesc între cearşafuri
şi o visez pe mama cum mă naşte

am uitat să-mi mai ascult vulturul când îmi vorbeşte
l-am aruncat ca pe un hamster mort în ghena de gunoi
deşi avea aripile poleite-n aur
m-am săturat, m-am săturat să vorbească atâtea verzi şi uscate
m-am săturat să vorbească despre amintiri şi alegeri

vreau doar să dorm
să nu-mi mai fie mare inelul
şi să nu-mi mai dea toate calculele ce le fac în minte
corect

te rog să mă suni înainte să mori
vreau să închid ochii odată cu tine
măcar ca n-o să mai doară atât de tare
să aud cum tu mori şi eu nu
în fiecare din visele alea cu mine născându-mă iar şi iar ca un pheonix

te rog să mă suni înainte să mori
promit că o să te strig pe nume
cât pot de tare
înainte să mor
înainte să adormi
cât pot de tare


Andrei

11 aprilie 2012

dezaripată (sau 10000 de morţi)

Motto:
“Iubirea este îndelung răbdătoare şi plină de bunătate. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Iubirea va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. ”
(1 Corinteni 13:4-8)

(imaginea apartine genialului Jace Wallace) 

I
„Acel ce va purta pe spate aripile întregii omeniri, pe veci va fi robit de păcatele seminţiei sale şi întru mântuirea lor doar de zece ori o mie de morţi îi vor înceta osânda şi lua nemurirea.”

 II
vântul şopteşte încet trânteşte uşile spitalului
pe cer se conturează apusul în jurul meu zece mii de morţi dansează
legată de pat cu faţa în cearşafuri
comă, sub pleoapele mele un violet psihedelic
în jurul meu plouă cu plumb topit
la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb
ascult glasul zeilor
îmi urlă în vene
„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi
e timpul să-ţi urmezi destinul
ai fost aleasă
acum şi în vecii vecilor
aleluia”

eu
aleasă de zei

şi atunci m-au dezbrăcat complet
m-au legat de mâini cu faţa la zid
şi cu biciul m-au plesnit pe fiecare umăr de zece mii de ori

III
mă tăvălesc imobilizată în adâncimi de prăpastii
o palmă ca un pumn de nisip îmi apune peste coaste
spirit murdar de sânge pe spate flutură încet
într-o baltă de noapte tremură să-şi facă loc
cu rădăcini înroşite în adâncul rănilor
reci ca gheaţa şi lungi până la sticla cerului
cum am putut greşi atât de perfect
să port în spate asemenea beatitudine
mefistofelice păcate deghizate-n aripi

zeilor vă mulţumesc pentru arta durerii
copleşită de nemurire
eu
carne şi sânge, aer şi apă, flăcări şi aripi
zece mii de perechi de aripi
zece mii de jumătăţi şi coloana vertebrală ca o oglindă
viaţa mea a început acum
a început
am început să trăiesc

acum sunt destinul, sunt justiţia, sunt nemurirea
alesul Cerului, moştenitorul lui Elohim, cuvântul şi mântuirea
sunt vie
vie
vie
vie

IV
tu eşti spiritul ales
despre care zeii au scrijelit cu unghia pe cerul olimpului
destinul tău scris în urmele de paşi de pe muntele sinai
heră, isis, magdalenă
întinde-ţi aripile

cară-ţi povara
suportă durerea şi înfrânge singurătatea
vânată de cei ce nu vor înţelege
vei bântui de-a pururea hărţuită de vremuri
nu te va ucide nicio sabie, niciun glonte, nicio piatră
priveşte-ţi zeii în ochi
căci nu o să ţi-i mai vezi niciodată

V
sunt blestemată să le suport până la capăt ocările
fugi şi plângi la sânul maică-tii
port povara a zece mii de aripi pe fiecare umăr
ridică-te de jos nu te mai scânci atât
nu o să-mi dea moartea niciodată
vei cânta şi vei juca plesnită pe spate cu nuiele de salcie
nu sunt un atavism al sanctităţii lor
cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?
o să-i las pe toţi să mă scuipe în obraz
te trezeşti în fiecare dimineaţă blestemându-ti nemurirea
poate dacă mă năşteam noaptea aş fi avut ochii negrii
poate dacă te năşteai ziua ai fi avut aripile albe
prometeu
andromeda
zeus
nu mai tremura atât de purgatoriu nu o să scapi
vând bilete la toate cele zece mii de execuţii ce mă aşteaptă
te vor obliga să vezi sfârşitul lumii înainte să mori
mă doare în cur de sfârşitul vostru
te vor face să joci ca ursul pe jăratic
e prea mult pentru mine, lasă-mă să uit
oricum cu greutatea aia-n spate n-o să reuşeşti niciodată să fugi
te implor, lasă-mă să uit
mănâncă-ţi rahatul până la sfârşit
le-au tăiat vârful nu pot zbura cu ele, nu pot
prăbuşeştete cu onoare şi lasă viermii să te mănânce
răneşte-mă ce mai aştepţi
ţi-am mai spus vreodată că ai nevoie de durere ca de electroşoc când eşti în comă
dă-mi foc şi renaşte-mă până nu e prea târziu
fericită n-o să poţi fi până nu-ţi duci până la capăt crucea
cele mai uşoare inimi s-au născut în cele mai negre închisori
vrei să ştii de ce corbii zboară deja de săptămâni deasupra capului tău de sfinx
n-am avut niciodată ochii negrii
în visele mele nu erai tu
au rămas doar mirişti acolo unde-mi apuneau cândva pleoapele
cui îi pasă că ai zece mii de aripi pe fiecare umăr?
am la dispoziţie zece mii de speranţe deşarte
zece mii de ani mai ai de trăit şi va dura la infinit
zece mii de perechi de aripi ai de smuls de pe omoplaţii mei
duhneşti a uter şi a căldură şi mă scârbeşti
hai să dansăm zâmbind strâmb cu un ochi în cer şi unul în pământ
acum trebuie să te scufunzi în mare, trebuie să mori, promit că nu o să doară
nu vreau să înebunesc, nu vreau să mă înec, nu vreau nu vreau
m-am gândit că-ţi era cald
asta e pedeapsa pentru că mătur cu bocancii muşuroaiele de furnici
te urăsc, te urăsc cu aripile tale cu tot
încep să mă complac
cum dracu poţi să mori pentru ceva ce a murit deja
în mlaştină se scaldă doar câinii vagabonzi
cum dracu poţi să speri la ceva de la mine
de ce nenorocitule, de ce e cerul albastru
de ce dracu vrei să mai iubeşti
eroii mor de o mie de ori eu am mai am de murit zece mii
numai un prost crede în eroi
toată viaţa ai crezut că tizul tău e dumnezeu
numai un prost crede în dumnezei
dar niciun dumnezeu nu mă mai scapă acum
vrei să ştii de ce toate curvele din lume seamănă cu tine
îmi promit moartea după ce îmi recapăt libertatea
vrei să ştii de ce mă laşi să-ţi fut toate visele
fericirea mea e o demenţă
libertatea ta e un gunoi
dintotdeauna am iubit pe cine am vrut şi am urât pe cine am vrut
ce păcat că pe mine nu poţi înceta să mă iubeşti
o să mă mai îmbolnăvesc oare de acelaşi cancer de zece mii de ori?
te dor aripile de la rădăcină îţi urlă porii de durere
mi-e sete, mi-e atât de sete
te poftesc să te îneci
cred că m-am vindecat de insomnie
felicitări mai ai nouă mii nouă sute nouăj’nouă de morţi de trăit

VI
căci cel mai puternic salvator şi cel mai mare ucigaş
însuşi Cuvântul
era arma muritorului
sfarmă lanţurile lasă valuri să se spargă de mal

„iart-o de coşmarul nemuritorului
Doamne,
dăruieşte-i libertatea
ascultă-mă, ia-mă pe mine
izbăvitorul a nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de păcate
în locul ei
zece mii de morţi eşuate
criminalul unui unic suflet
paralizat în palma mea
pe pământ nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă de perechi de aripi
zbătându-se în mormane de cenuşă
ia-mă pe mine
ia-mă pe mine”

VII
vântul şopteşte încet trânteşte uşile spiritului
pe cer se conturează răsăritul în jurul meu zece mii de ochi dansează
legată de pat cu faţa către cer
catatonie, sub pleoapele mele un violet psihedelic
în jurul meu plouă mărunt
la căpătâiul meu cu capul în jos un individ fără chip îmbrăcat în alb
ascult glasul Mântuitorului
îmi sărută pleoapele, a fost mereu acolo
„ai trăit toată viaţa într-un cuib de viermi
şi ti-ai trăit destinul
ai fost aleasă să mori de zece mii de ori
acum s-a terminat
aleluia”

liberă,
în sfârşit liberă

şi atunci m-a dezbrăcat complet
m-a ţinut de mâini cu caldă gingăşie
şi m-a sărutat pe fiecare umăr de zece mii de ori

(pentru tine. de zece mii de ori pentru tine)

15 ianuarie 2012

PROCESUL (piesă într-un act)

(foto: huicha.deviantart.com)

N.B.: Personajele ce apar în piesă pot semană unor persoane reale, dar scopul lor este să ilustreze nişte tipuri umane. Această piesă este inspirată din opera dramatică a lui Matei Vişniec. Alte surse de inspiraţie sunt albumul „The Wall” al Pink Floyd, „Procesul” lui Kafka, nuvela „Zidul” a lui Sartre.

Oricine se recunoaşte în piesă ar trebui să se simtă mândru.

PERSONAJELE:

DOMNUL
DOAMNA

PERSOANA ACUZATĂ

JUDECĂTORUL

PROCURORUL

APĂRĂTORUL

TATĂL

PROFESORUL

DOICA

ANDREI 1, CARTOFORUL

ANDREI 2, CARE SĂRUTĂ CU OCHII DESCHIŞI

ANDREI 3, CEL CU ŢIGARA ÎN COLŢUL GURII

doi GARDIENI

PROLOG

(Domnul, Doamna)

(Domnul, Doamna în semi-întuneric. Domnul în lenjerie intimă foarte sumară, cu o cravată la gât înnodată impecabil. Doamna de asemenea, în plus cu pantofi cu toc în picioare. Cameră fără ferestre, decorată minimal, mobilată sumar – un pat dublu cu două perne mari, aşternut alb şi fără vreun acoperământ. Cei doi stau întinşi pe spate fără să se atingă. Două priviri specifice fixate în tavan. Din când în când, cei doi întorc capetele unul spre celălalt, apoi şi le retrag cu sfială. Aparent este prima lor noapte petrecută împreună.)

DOAMNA(se ridică în capul oaselor): Ei?

DOMNUL(tresărind): Ei ce?

(linişte)

DOAMNA: Vă place cafeaua?

DOMNUL: Mai beau din când în când...

DOAMNA: De ce doar din când în când?

DOMNUL: Sunt cardiac...

DOAMNA: Sunteţi cardiac...

DOMNUL: Sunt.

(Se ridică din pat şi încep să se plimbe prin cameră, în sensuri şi direcţii opuse, fără se se privească. Când ajung în colţurile camerei, instinctual se privesc unul pe altul pentru câteva secunde, apoi pleacă capetele. După câteva astfel de drumuri, cei doi se aşează în pat cu mişcări sincronizate şi se învelesc cu două robe.)

DOMNUL(privindu-şi mâinile): Şi acum?
DOAMNA(se ridică iar din pat, ocoleşte tacticos camera de câteva ori, apoi se opreşte şi priveşte în pământ): Şi acum ce?

DOMNUL: Dacă ar fi să ne certăm...

DOAMNA: Să ne certăm?

DOMNUL: Da...

DOAMNA: De ce să ne certăm?

DOMNUL: Se întâmplă...

(linişte)

DOMNUL(încordat): Dacă ar fi să vă părăsesc peste un an...

DOAMNA: Un an?

DOMNUL: Sau o lună....

DOAMNA(şocată): O lună?

DOMNUL: Sau trei...

DOAMNA(cu o umbră de speranţă): Trei...?

DOMNUL: În fine, nu contează!

DOAMNA: Nu contează?

DOMNUL: Nu.

DOAMNA: Ce nu contează?

DOMNUL: În cât timp...

DOAMNA: Da.

DOMNUL(hotărât): Dacă ar fi să vă părăsesc, deci, după... un timp ţ...

DOAMNA: Să mă părăsiţi...

DOMNUL: Oare aş fi vinovat că am ruinat legătura dintre noi?

DOAMNA: Nu ştiu.(şoptit) Eu m-aş simţi vinovată.

DOMNUL: Ce?

DOAMNA: Nimic.

DOMNUL: De ce v-aţi simţi vinovată?

DOAMNA(se aşează înapoi în pat; în acelaşi timp Domnul se ridică): Pentru că v-am făcut să vă despărţiţi de mine.

DOMNUL(repetă ocolul camerei, privind în pământ): M-am despărţit de dumneata că aşa am simţit că trebuie să fie. Deci sunt vinovat. Dar am făcut-o pentru binele amândurora. Deci...

DOAMNA(slab): Aşa trebuie să fie...

DOMNUL(neţinând seama de cuvintele ei): Oamenii se despart. Se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple. Deci sunt absolvit de vină.

DOAMNA: Dar eu nu...

DOMNUL: Ce?

DOAMNA(febril): Sunt vinovată! Vinovată că nu v-am lăsat să-mi răvăşiţi sufletul! Să vă cuibăriţi în mine! Sunt vinovată că v-am făcut să plecaţi, c-am fost de nesuportat pentru dumneavoastră... Sunt vinovată că v-am izgonit! (tare) Sunt vinovată că m-aţi părăsit! Sunt de o mie de ori vinovată!

DOMNUL(panicat, se întoarce în pat şi îi atinge mâna): Nu e adevărat, draga mea...

DOAMNA(izbucneşte în plâns): Sunt vinovată...

(Cei doi rămân în linişte, se aud doar scâncete. Lumina se stinge lent.)

SCENA I

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată, Gardienii)

(Pe scenă domină masa JUDECĂTORULUI, masă în formă de U astfel încât poate bate ciocanul fără să se întoarcă cu faţa la public. De o parte şi de alta a acesteia, mai joase, mesele celor doi avocaţi, AVOCATUL APĂRĂRII şi PROCURORUL. În dreapta, masa la care sunt primiţi martorii. În faţă, scaun gol întors cu spatele la public. Scaunul JUDECĂTORULUI este de asemenea întors cu spatele la public.)

(Doi GARDIENI aduc PERSOANA ACUZATĂ. Aceasta este îmbrăcată într-o uniformă completă de liceu, exagerat de apretată şi îngrijită şi are faţa deosebit de palidă. Gardienii o conduc şi o aşează pe scaunul din faţă. PERSOANA ACUZATĂ rămâne nemişcată pe scaun, cu braţele atârnate. PROCURORUL întră cu paşi mărunţi şi fruntea sus şi se aşează la masa din stânga. Poartă tocuri, robă neagră şi o mască albă. Imediat apare şi APĂRĂTORUL, tot în robă şi cu mască. Se opreşte, priveşte încurcat PERSOANA ACUZATĂ apoi se aşează la masa din dreapta. Gardienii ies prin spate.)

PROCURORUL(ridicându-se în picioare): Bună ziua, onorată instanţă! Ne-am adunat astăzi pentru a decide soarta pârâtului... (arată spre PERSOANA ACUZATĂ)

(rumori)

PROCURORUL(mai energic): ...care se face vinovat de păcate groaznice! Groaznice! Cele mai groaznice păcate!

APĂRĂTORUL(încurcat): Nu vă fie cu supărare, onorată instanţă, dar eu consider că pot dovedi nevinovăţia ...

PROCURORUL: Persoana care se află în faţa dumneavoastră, onoratule judecător, s-a făcut vinovată de nişte lucruri inacceptabile! Faptele sale cer o pedeapsă exemplară! (tot mai febril) Faptele sale cer ştergerea sa de pe faţa pământului, pentru ca această scelerată, infailibilă persoană să nu mai poată face niciodată... (mică pauză, îşi drege vocea şi continuă cu scârbă) răul pe care l-a făcut în atâtea rânduri! (tot mai tare) Sincer, nu pot înţelege de ce acest proces mai are loc, de ce ne-am irosi timpul cu astfel de persoană dar...

(rumori; JUDECĂTORUL bate cu ciocanul în masă, aparent agasat; mică linişte; cei doi

avocaţi se privesc, cuprinşi de un fior)

PROCURORUL: Să înceapă judecata!

(bătaia de ciocan pare că aprobă)

SCENA II

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată, Tatăl)

APĂRĂTORUL: Să intre primul martor!

(Un bărbat la 50 de ani, tuns scurt, cu mult păr alb, scund şi neimpunător dar solid, îmbrăcat în haine de firmă, intră şi se aşează în boxa martorilor; cât ţine interogarea, poartă pe faţă o urmă de dezgust, ca şi cum PERSOANA ACUZATĂ i-ar fi pătat numele cu faptele sale.)

TATĂL: Bună ziua.

APĂRĂTORUL: Juraţi să spuneţi adevărul şi numai adevărul?

TATĂL: Da.

PROCURORUL: Cum vă numiţi, care este legătura dumneavoastră cu victima?

TATĂL(simţindu-se făcut de ruşine): Sunt tatăl ei.

APĂRĂTORUL: Şi de ce aţi venit singur? Sunteţi despărţit de mama ei?

TATĂL: Nu, ea e la muncă. Vorbesc în numele amândurora.

PROCURORUL: Dumneavoastră aţi crescut-o? Împreună cu soţia?

TATĂL(parcă aşteptând întrebarea asta): A fost crescută de doică.

APĂRĂTORUL: Cum, şi chiar nu aţi avut nicio contribuţie în creşterea ei?

TATĂL: Nu prea.

APĂRĂTORUL: Nu se poate domnule, este fiica dumneavoastră!

TATĂL: Şi? Nu e ca şi cum ar fi obligatoriu să mă bag în educaţia ei.

PROCURORUL: Să înţeleg că fiica dumneavoastra a fost de la început o pacoste?

APĂRĂTORUL: Irelevant!

TATĂL: Nu, era chiar un copil cuminte când era mică.

APĂRĂTORUL: Şi atunci de ce nu v-aţi ocupat de educaţia ei?

TATĂL: M-am ocupat, dar numai o mică parte din timp.. ştiţi, serviciul..

PROCURORUL: Dar domnule, păreţi o persoană cât se poate de întreagă la minte, cum ar fi putut fiica dumneavoastră să ajungă să comită asemenea...

TATĂL(categoric): Educaţia oferită în familia mea nu are nicio contribuţie la vreuna dintre faptele ei!

PROCURORUL(înfierbântat): Vă submina autoritatea, se comporta necorespunzător, nu?

TATĂL: Era de necontrolat. Şi avea asemenea reacţii...

PROCURORUL: Vă minţea?

TATĂL: Întotdeauna!

APĂRĂTORUL: Nu v-aţi gândit că poate o anume stricteţe a dumneavoastră ar fi făcut-o să...

PROCURORUL(ignorându-l pe APĂRĂTOR): Bea? Fuma? Se droga? Fugea de acasă? Nu făcea ce i se spune? Nu se supunea ideii de familie?

TATĂL(şocat, rănit în străfundul sufletului): Nu chiar... da... nu...

PROCURORUL(enervat): Atunci?

TATĂL: I-a oferit o viaţă simplă! I-am cumpărat tot ce îşi dorea! (nervos) Tot ce a avut nevoie i-am cumpărat! Şi ea... (dă cu pumnul în masă) ne părăsea când eu şi maică­-sa aveam cea mai mare nevoie de ea! Ea, fiica noastră! I-am oferit ocazia să meargă înainte, să evolueze, să aibă o viaţă mai bună, să fie ca noi, să le ofere copiilor ei ce i-am oferit şî noi ei! Şi ea... a ales mizeria!... şi uite unde m-a adus! (spre PERSOANA ACUZATĂ, ţipă) În tribunal m-ai adus, obraznico, nesimţito ce eşti!

APĂRĂTORUL: Domnule, vă rog, calmaţi-vă, este imposibil să vă fi întors spatele fără niciun motiv, este imposibil să nu vă fi oferit niciun fel de sprijin, eu spun că poate nu aţi apreciat-o aşa cum es...

PROCURORUL: De ce să fie domnule imposibil?

APĂRĂTORUL(ignorându-l): Vă rog să-mi spuneţi, v-aţi dat seama din timp că fiica  dumneavoastră nu face... ceea ce trebuie?

TATĂL: Da, bineînţeles.

APĂRĂTORUL: Şi de ce nu aţi făcut ceva să schimbaţi asta!? Aşa cum nu v-aţi implicat în educaţia ei, aţi preferat să o lăsaţi să devină o...

PROCURORUL: Mârşavă! Meschină! Vinovată de cele mai... oribile fapte!

TATĂL: Ce era să fac? Când a venit disperată să-mi ceară ajutorul, i-am întors spatele, aşa cum a făcut şi ea. I-am dat o lecţie.

APĂRĂTORUL(revoltat): O lecţie? Domnule, realizaţi că această „lecţie” a contribuit şi mai mult la comportamentul ei nepotrivit!?

TATĂL(priveşte necruţător): Nu sunt obligat să răspund. (se ridică în picioare) Consideraţi că audierea s-a sfârşit. Eu şi soţia mea nu avem nicio legătură cu faptele fiicei noastre. Să suporte consecinţele.

(Pe chipul TATĂLUI flutură o umbră de remuşcare, apoi se întoarce cu spatele la public şi pleacă. Zgomot de uşă trântită. Cei doi avocaţi rămân stupefiaţi.)

PROCURORUL: Onorată instanţă...

APĂRĂTORUL: Considerăm că mai este necesară audierea cel putin a încă unui martor pentru a putea lua un verdict clar...

(Bătaie cu ciocanul în masă. Cei doi avocaţi schimbă priviri. PROCURORUL inspiră adânc. APĂRĂTORUL trosneşte degetele.)

PROCURORUL(nesigur, cu ochii spre scaunul întors al JUDECĂTORULUI): Să continue audierile!

SCENA III

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată şi Doica)

(O femeie bătrână, blândă, cu un permanent nereuşit, intră îmbujorată şi speriată şi se aşează unde îi arată APĂRĂTORUL)

APĂRĂTORUL(blând): Bună ziua.

DOICA: Bună ziua mamă.

PROCURORUL: Numele, prenumele, ocupaţia?

DOICA: Ce contează? Spune-mi tanti Floricica şi e bine. Eu cresc nepoţei.

APĂRĂTORUL: Să înţeleg că dumneavoastră aţi crescut-o pe persoana acuzată?

DOICA: Chiar eu, şi ce copil frumos şi silitor era! Am şi poze! (scoate nişte ochelari groşi, cu şnur, şi-i pune la ochi, apoi începe să scormonească în geantă) Uita­-ţi-vă, uita-ţi-vă!

(Pe panoul din spatele mesei JUDECĂTORULUI sunt proiectate mai multe poze cu un copil care se joacă în diferite ipostaze. În niciuna dintre fotografii nu sunt prezenţi şi alţi copii.)

APĂRĂTORUL: De ce nu se juca şi cu alţi copii?

DOICA: Era mai singuratică ea aşa... plus că tăticul ei a spus „Puţin jucat, mult învăţat!”, făceam şi eu ce puteam... vai mamă, era aşa de deşteaptă, şi ce mult citea, şi ce frumos desena, şi ce poezii frumoase scria!

PROCURORUL: Să înţeleg că ea a crescut jucându-se singură, (mirat) citind şi desenând?

DOICA: Da, nici nu o simţeai. Ore întregi stătea singurică şi se juca în cămăruţa ei. Când s-a făcut mai mărişoară a fost mai greu, a mers la şcoală, râdeau de ea copiii...

APĂRĂTORUL: De ce râdeau de ea? Poate pentru că nu era obişnuită să stea cu copii?

DOICA: Da, aşa i-am zis şi eu, am trimis-o să se joace cu ei, dar ea venea de la şcoală mereu devreme, se aşeza la pupitru şi începea să înveţe, să scrie, să rezolve probleme... spunea că o să fie cea mai bună, să-i facă pe colegi mândrii, s-o admire, să nu mai râdă de ea...

APĂRĂTORUL: De ce nu aţi încercat să o faceţi o fiinţă mai socială?

DOICA: Ce să incerc mamă, eu sunt mai de modă veche, tinerii ăştia...

PROCURORUL: Şi ce s-a întâmplat până la urmă?

(Pe monitor este proiectată o imagine de la serbarea de sfârşit de ciclu primar. În mijloc, un copil cu o diplomă în mână şi coroniţă pe cap zâmbeşte fals, în timp ce pe la spate este batjocorit de colegi.)

                

DOICA: Au mutat-o mămica şi tăticu ei la altă şcoală, şi apoi, se făcuse deja fetiţă mare, nu mai avea nevoie de tanti...

PROCURORUL: Şi apoi, cum a evoluat de-a lungul timpului, cum a ajuns de la un copil cuminte, care învăţa mult...

DOICA: Nu ştii mamă că aşa păţeşti mereu? Dacă te înhăitezi cu bagabonţi, ajungi bagabont! S-a dus la liceul ăla mare, era mare de-acum, putea să facă ce vrea!

PROCURORUL: Deci liceul a stricat-o? Susţineţi că s-a transformat într-o pacoste?

DOICA: Da mamă, am crescut-o aşa frumos şi apoi (izbucneşte în plâns) să o văd cum face numai porcării... şi apoi, s-a răzbunat pe mine, că din cauza mea ea nu a avut copilărie, ah, şi cum s-a razbunat...

APĂRĂTORUL(mirat): S-a răzbunat? Cum s-a răzbunat?

DOICA: Oribil, monstruos, groaznic s-a răzbunat... ce obrăznicătură s-a făcut... (inzbucneşte într-un plâns incontrolabil)

(Cei doi avocaţi se dau jos de la mese şi merg să o îmbuneze. O ajută să se ridice şi o conduc în afara scenei, apoi se întorc.)

PROCURORUL(încet, răspicat, către APĂRĂTOR): Nu înţeleg ce te mai chinui! Nu vezi, e evident cât rău are în ea!

APĂRĂTORUL(uitându-se spre poza de la serbare): Fotografia aia spune altceva.. eu zic (cu voce tare) să continue audierile!

(Bătaie aprobatoare din partea JUDECĂTORULUI. PROCURORUL începe să se enerveze.)

SCENA IV

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată şi Profesorul)

APĂRĂTORUL: Să intre următorul martor!

(Un bărbat solid, cu părul netuns, neîngrijit, îmbrăcat într-un costum ponosit, fără cravată şi cu sandale în picioare, intră mergând relativ strâmb. Are o servietă intr-o mână şi un pahar de unică folosinţă cu cafea în cealaltă.)

PROFESORUL: Bună ziua.

APĂRĂTORUL: Bună ziua, juraţi să spuneţi adevărul şi numai adevărul?

PROFESORUL: Jur.

APĂRĂTORUL: Numele, prenumele, ocupaţia?

PROFESORUL: Ivan Atanasescu, profesor de matematică.

APĂRĂTORUL: Dumneavoastră sunteţi profesorul ei din liceu? (arată spre PERSOANA ACUZATĂ)

PROFESORUL: Da.

APĂRĂTORUL: Puteţi să-mi spuneţi care a fost comportamentul ei din liceu?

PROFESORUL: Prost. Era o nesimţită.

APĂRĂTORUL: Dar cum era la ore? Era o elevă bună?

PROFESORUL: Genială, dar nu învăţa nimic.

APĂRĂTORUL: Cum aşa?

PROFESORUL: Aşa. Avea o minte sclipitoare, era o resursă inepuizabilă, putea învăţa orice, toţi profesorii ne băteam pe ea. Dar ea refuza să se pregătească. Noi insistam. O pedepseam. Şi arunci o lua pe pustii.

PROCURORUL: Se manifesta urât? Grosolan? Vulgar? Nu asculta regulile, nu? Vă ofensa, vă jignea, nu?

PROFESORUL: Da. Era o prost-crescută şi o nesimţită fără seamăn. (pe panou sunt proiectate fotografii cu grupuri de elevi îmbrăcaţi perfect la aceeaşi uniformă pe care o poartă PERSOANA ACUZATĂ, în mijlocul cărora îşi face de cap o elevă îmbrăcată în negru, machiată şi cu părul vopsit)

APĂRĂTORUL: Avea prieteni în liceu?

PROFESORUL: O droaie. Ar fi încasat toate pedepsele din lume pentru ei.

PROCURORUL: Aţi luat vreo măsură mai drastică pentru comportamentele ei?

PROFESORUL: M-am consultat cu directoarea şi cu consiliul profesoral. Nu aveam niciun fundament pe care să-i scădem notele, ştia orice. Am ameninţat-o cu exmatricularea. I-am sunat tatăl. Am pocnit-o la ore de i-a zburat părul ăla vopsit pe traiectorii sinusoidale.

PROCURORUL(încântat): Şi?

PROFESORUL: Nimic. Şi la un moment dat chiar a întrecut măsura. A comis nişte fapte odioase. Întreg liceul a fost ruşinat.

PROCURORUL: Vă referiţi la... (scârbit)

APĂRĂTORUL(îi taie vorba): Şi dumneavoastră cum aţi reacţionat? De ce nu aţi fost în stare să luaţi o măsură? În fond, era elevă de zece, avea prieteni în liceu, trebuia doar puţin temperată...

PROFESORUL: Am luat o măsură. Am pedepsit-o cu vârf şi îndesat. Nu a mai ridicat nici măcar glasul după aceea, de frică.

APĂRĂTORUL: Ce măsură?

PROFESORUL: I-am exmatriculat, pedepsit sau lăsat coringenţi toţi prietenii.

APĂRĂTORUL(nervos): Domnule profesor, realizaţi că această pedepsire în masă a unor elevi nevinovaţi este cea mai idioată... (pufnind) Aţi făcut asta ca să vă răzbunaţi!

PROFESORUL(ruşinat): Eu consider că a fost...

PROCURORUL(victorios şi agasat în acelaşi timp): Şi faptul că a luat asemenea decizie nu înseamnă că faptele ei au fost pe măsură? Nu adevereşte faptele ... odioase... de care este acuzată?

APĂRĂTORUL: Măsura a fost inconştientă şi nu a făcut decât să degenereze şi mai mult faptele persoanei acuzate!
PROCURORUL: Fals! Faptele ei au degenerat...

PROFESORUL: Vă rog...

PROCURORUL: Vinovată!
APĂRĂTORUL: Nu, este vina profesorului!

(Cearta este întreruptă de un val de bătăi de ciocan. Şi avocaţii şi PROFESORUL sunt cuprinşi de spaimă şi rămân nemişcaţi.)

PROFESORUL: Onorate judecător, (speriat, linguşitor) eu, un amărât de profesor de matematică, vă rog să mă iertaţi dacă am luat măsuri nepotrivite, dar ce să faci, ce să-i faci, a trebuit să o îmblânzesc pe nesimţita asta cumva, (aruncă o privire scârbită spre PERSOANA ACUZATĂ), cu ţinutele ei, uitaţi-vă la ea cum arată,(APĂRĂTORUL cască ochii), nicio umbră de ţinută, niciun pic de respect, nu a respectat nicio regulă, nimic... a încălcat tot, a distrus liceul, mi-a distrus reputaţia, m-a distrus pe mine...

(JUDECĂTORUL bate cu ciocanul în masă. PROFESORUL amuţeşte.)

APĂRĂTORUL(speriat, rugându-se să-i fie aprobată cererea): Se continuă audierile?

(bătaie cu ciocanul în masă)

SCENA V

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată şi Andrei Cartoforul)

PROCURORUL(deja plictisit): Să intre următorul martor! 

(Un tânăr cu o privire dârză, îmbrăcat într-un costum elegant şi scump, intră călcând cu paşi largi, şi, oarecum stingherit, se aşează la masă unde APĂRĂTORUL îi arată cu degetul. Deşi curajos, în timpul interogării va da de gol o lipsă de experienţă şi o inconştienţă proprii unei vârste fragede.)

ANDREI: Bună ziua.

PROCURORUL: Numele, prenumele, ocupaţia?

ANDREI: Mă numesc Andrei Ţ. şi sunt cartofor.

APĂRĂTORUL: Ştiţi că este ilegal să vă câstigaţi banii din jocuri de noroc.

ANDREI: Mă scuzaţi, dar aici depinde...

PROCURORUL: Este irelevant! Domnule Andrei, care era legătura dumneavoastră cu persoana acuzată?
ANDREI: Era prietena mea cea mai bună.

APĂRĂTORUL: Era? Să înţeleg că s-a întâmplat ceva care...

PORCURORUL: V-a trădat deci? Faptele ei... groaznice... s-au reflectat şi asupra dumneata? Ah, cât trebuie să fiţi de nenorocit...

APĂRĂTORUL(dându-şi ochii peste cap): Domnule Andrei, ce v-a făcut să stricaţi legătura cu persoana acuzată?

ANDREI: Ştiţi, prieteni de mult timp cum eram... eram într-un moment mai greu, ştiţi, prietenii, pariurile, banii... i-am cerut ajutorul, era singura în care aveam încredere... s-a oferit... apoi, când era totul mai greu, ea a fugit... a fugit şi m-a lăsat aşa, despuiat de tot ce aveam!

PROCURORUL(şocat): Să înţeleg că v-a furat banii, v-a trădat, v-a minţit?

APĂRĂTORUL(tare, ignorându-l pe PROCUROR): Cum domnule, a... fugit cu tot ce aveaţi? Aşa, pur şi simplu? Ceva a făcut-o să facă asta?

ANDREI: Poate.

APĂRĂTORUL: Să înţeleg că aveţi ceva în minte?

ANDREI: O iubeam, i-am cerut să mă iubească şi ea...

PROCURORUL: Vax.

APĂRĂTORUL: Nu cumva, în „dragostea” dumneavoastră, aţi speriat-o? Aţi izgonit-o? Nu uitaţi că eraţi cei mai buni prieteni!

PROCURORUL: Asta nu schimbă cu nimic faptul că l-a furat şi l-a minţit şi a fugit cu... tot ce avea!

APĂRĂTORUL: Taci dracului! Domnule Andrei, gândiţi-vă bine la cum v-aţi comportat...

ANDREI: Ea s-a oferit să fie lângă mine dar nu mi-a fost suficient...(încep să îi curgă lacrimi din ochi) o iubeam, am insistat... atunci ea... (sughiţuri, tuse, nu se înţelege ce spune)... m-am simţit cel mai distrus, trădat om... aşa că eu am...

APĂRĂTORUL, PROCURORUL: Dumneata ai...?

ANDREI(se calmează): Am decis să câştig măcar puţin din ce am pierdut.

APĂRĂTORUL, PROCURORUL: Cum?

ANDREI: Am denunţat-o poliţiei. Aşa a ajuns aici.

APĂRĂTORUL(se dă jos de la masă): Cum, v-aţi trădat cea mai bună prietenă aşa, gratuit? Pentru o neînţelegere?

ANDREI: ...

PROCURORUL(mirat): Neînţelegere? Numeşti faptele (se poticneşte, mai scârbit ca de obicei)... ei odioase... neînţelegere?

APĂRĂTORUL: Răspundeţi!

ANDREI: Am obţinut şi o recompensă.

APĂRĂTORUL: Ce recompensă?

(mică linişte)

ANDREI: Treizeci de mii.

APĂRĂTORUL: Deci v-aţi răzbunat cu vârf şi îndesat, şi cu un câştig profitabil!?

ANDREI(mâncat de remuşcări): ...

APĂRĂTORUL: Atunci, şi dacă ar fi vinovată, nu sunteţi cu nimic mai...

PROCURORUL(înflăcărat): Este vinovată! Este în mod evident vinovată, onorată instanţă, consider că audierile nu îşi mai au rostul!

APĂRĂTORUL: Onorată instanţă, acest martor este un om necinstit! Nici măcar nu a fost pus să jure!

(rumori, zgomot în sală)

PROCURORUL: Vinovată!

APĂRĂTORUL: Nedovedit!

(Cearta celor doi avocaţi este întreruptă de bătăile ferme cu ciocanul. Spaima îi cuprinde pe amândoi, făcându-i să fie cuprinşi de un tremur puternic.)

PROCURORUL, APĂRĂTORUL (speriaţi, cu vocile stinse): Domnule judecător, consideraţi că...

PROCURORUL: ...este necesar să trecem la audierea...

APĂRĂTORUL: ...următorului martor?

(O singură bătaie. Cei doi se privesc, îşi fac semn din cap şi se aşează la mesele lor.) 

SCENA VI

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată şi Andrei care sărută cu ochii deschişi)

APĂRĂTORUL: Să intre următorul martor!

(Un tânăr înalt, slab, energic, îmbrăcat în jeanşi şi cămaşă în carouri şi cu teneşi în picioare intră prin intrarea spectatorilor, arborând un zâmbet fals. Urcă pe scenă cu entuziasm şi se aşează picior peste picior în boxa martorilor.)

APĂRĂTORUL: Bună ziua.

ANDREI: Salut.

APĂRĂTORUL: Juri să spui adevărul şi numai adevărul?

ANDREI: Jur.

APĂRĂTORUL: Numele, prenumele, ocupaţia?

ANDREI: Andrei K. Sunt student, dar nu am o ocupaţie stabilă. Îmi câştig banii prestând tot felul de servicii.

PROCURORUL(chicotind, către sine): Ce fel de servicii?

APĂRĂTORUL: Care este legătura dumneavoastră cu persoana acuzată? De unde şi de cât timp o cunoaşteţi?

ANDREI: Am avut o relaţie cu ea. Am întâlnit-o la o petrecere. E ceva timp de atunci...

APĂRĂTORUL: Şi cum v-aţi înţeles cu ea?

ANDREI: Ne înţelegeam extraordinar, dar...

PROCURORUL: Dar?

APĂRĂTORUL: Îţi cerea ce nu-i puteai oferi?

ANDREI: Nu, nu mi-a cerut niciodată nimic. Era acolo, eram acolo, atât.

APĂRĂTORUL: Îţi făcea reproşuri?

ANDREI: Nu mi-a reproşat decât o singură chestie.

PROCURORUL: Cum, doar una?

ANDREI: Da. Că sărut cu ochii deschişi.

APĂRĂTORUL: Nu ţi-a spus niciodată că te iubeşte?

ANDREI: Ba da.

PROCURORUL: De câte ori?

APĂRĂTORUL: Irelev..

ANDREI: De multe. Nu de atâtea ori ca mine, dar de multe.

APĂRĂTORUL(nerăbdător): Te-a înşelat?

ANDREI: Nu ştiu. Nu mi-a spus. Nu prea vorbea despre ea. Avea alte aspiraţii, alte gânduri...

APĂRĂTORUL: Mi-o poţi descrie în câteva cuvinte? Era vicioasă sau violentă?

ANDREI: Era de o blândeţe remarcabilă. Fuma mult, bea mult, şi mereu era cu mintea în altă parte. Ura regulile. Dar era doar un copil.

PROCURORUL(flegmatic): Spui că nu vorbea despre ea? Că nu ai cunoscut-o bine? De unde ştii că în spatele feţei pe care o descrii nu se ascundea o persoană... rea, meschină?

APĂRĂTORUL(ignorându-l pe PROCUROR): Şi de ce s-a terminat această relaţie? S-a terminat brusc?

ANDREI: Da. (oftează) M-am despărţit eu de ea.

PROCURORUL: Ţi-a făcut rău, nu... (scârbit) a îndrăznit să...

APĂRĂTORUL(ignorându-l): De ce?

ANDREI(şovăind): Pentru că...

PROCURORUL: Deci a făcut-o, e vinovată!

APĂRĂTORUL(continuând să-l ignore): Cum a reacţionat la despărţire?

ANDREI: M-a rugat să rămânem prieteni şi mi-a jurat că va rămâne lângă mine.

APĂRĂTORUL: Şi tu te-ai despărţit de ea chiar şi în condiţiile astea?

ANDREI: Nu mai puteam să îndur... era atât de...

PROCURORUL: Bine ai făcut că ai părăsit-o! O merita!

APĂRĂTORUL: De ce nu i-ai mai dat o şansă?

ANDREI: I-am dar dar nu a mai fost la fel... am sfârşit prin a fugi de ea... am înşelat-o...

PROCURORUL: Deci ţi-a făcut rău... a comis acele fapte... (scârbit) groaznice... te-a făcut să te răzbuni, să o înşeli doar ca să o faci să sufere! E numai şi numai vina ei că s-a ajuns aici!

ANDREI: Da... Nu...

APĂRĂTORUL(nervos): Eşti de acord cu faptul că acest lucru a rănit-o şi mai tare, nu?
ANDREI: Da, sunt...

APĂRĂTORUL: Domnule Andrei, o consideraţi vinovată pentru... răul de care ar fi acuzată că vi l-a făcut?

ANDREI(tulburat): ...suntem vinovaţi în egală măsură. (se ridică şi dă să plece)

PROCURORUL: Domnule judecător, este clar că martorul audiat are... (zeflemist) sentimente pentru persoana acuzată -deşi acest lucru mi se pare imposibil- şi nu este imparţial!

APĂRĂTORUL(cu o teamă imensă citindu-i-de pe chip): Onorată instanţă, vă rog să permiteţi audierea ultimului martor!

(Bătaie în masă. Cei doi avocaţi trag aer în piept. PROCURORUL îşi frământă mâinile, APĂRĂTORUL bate obsesiv din picior.)

SCENA VII

(toţi din scena precedentă şi Andrei cel cu ţigara în colţul gurii)

(Cei doi avocaţi nu mai stau la mesele lor, ci se plimbă prin scenă nervoşi.)

PROCURORUL: Să poftească următorul martor!

(linişte)

PROCURORUL: Să poftească... (ţipă) Să poftească!

(Andrei 3, cel cu ţigara în colţul gurii intră pe intrarea spectatorilor, mergând lent printre rândurile de scaune şi aruncând priviri în public. Este îmbrăcat cu o cămaşă neagră şi jeanşi negrii, neras şi cu părul foarte ciufulit. În colţul gurii îi stă lipită o ţigară turtită, aproape terminată, stinsă, aparent aflându-se acolo de foarte mult timp.)

(rumori)

PROCURORUL: Mai repede!

(ANDREI 3, aparent ameţit, înaintează sprijinindu-se de scaune. La un moment dat începe să tuşească zgomotos. Rumori în sală. Între timp, ANDREI 2 coboară de pe scenă şi pleacă. La un moment dat, cei doi schimbă o privire tăioasă, apoi îşi văd, fiecare, de drum.)

PROCURORUL: Mişcă-te dracului mai repede!

(ANDREI tuşeşte în continuare, apoi se îndreaptă de spate şi urcă pe scenă cu pas hotărât, drept. Priveşte în ochi PROCURORUL. Îşi pipăie mucul de ţigară din colţul gurii să verifice dacă mai e acolo. Aruncă o privire APĂRĂTORULUI. Pipăie din nou ţigara. APĂRĂTORUL îl pofteşte să se aşeze în boxa martorilor.)

(rumori)

APĂRĂTORUL: Să înceapă audierea!

PROCURORUL: Numele, prenumele, ocupaţia?

ANDREI(dă toate răspunsurile vorbind răspicat,dar rar,relaxat,cu pauze după cuvinte şi cu oarecare cinism): Andrei...

PROCURORUL: Iar Andrei? Andrei şi mai cum?

ANDREI: Andrei şi atât.

PROCURORUL: Cum domnule Andrei şi atât?

ANDREI(dă din umeri)

APĂRĂTORUL: Cu ce vă ocupaţi?

ANDREI: Sunt fumător,nu se vede?

(rumori)

PROCURORUL: Şi totuşi ocupaţia?

APĂRĂTORUL: Din ce vă câştigaţi existenţa?

ANDREI(flegmatic): Treaba mea.

PROCURORUL(isteric): Cum domnule e treaba dumitale? Auzi, ‚e treaba mea’, şi se dă şi mare, aruncă dracului chiştocul ală din colţu gurii ca doar nu eşti la birt! Din cauza oamenilor ca tine merge ţara asta...

APĂRĂTORUL(sare să-l potolească pe PROCUROR): Rogu-vă, vă implor, calmaţi-vă! (către ANDREI) Nu mai fă pe deşteptul, o întreagă sală de judecată stă după tine!

(ANDREI îşi abţine un zâmbet)

PROCURORUL(se calmează brusc): Bine, domnule (se poticneşte de fiecare dată când rosteşte numele)... Andrei... să începem. Juraţi să spuneţi adevărul şi numai adevărul?

ANDREI(zâmbind ironic): Jur.

PROCURORUL: Bun. Puteţi să-mi spuneţi care e legătura dumneavoastră cu persoana acuzată?

ANDREI(întoarce pentru prima dată capul către persoana acuzată, îşi roteşte o şuviţă de păr pe deget, se scarpină în barbă, apoi îşi pipăie ţigara din colţul gurii): O iubesc.

apărătorul(înainte ca PROCURORUL să apuce să se enerveze): Este o informaţie într-adevăr preţioasă, şi totuşi, domnule Andrei, am vrea să ştim mai întâi cum aţi cunoscut-o, care era relaţia dumneavoastră cu ea, în ce măsură o consideraţi vinovată de..

ANDREI(face o grimasă şi îi taie vorba): Am cunoscut-o într-un bar.

PROCURORUL: Vă puteţi aminti şi numele barului? Îl frecventaţi din obişnuinţă? Dar ea?

APĂRĂTORUL: Este irelevant!

ANDREI(visător): Sau în tren... sau mi-a făcut cineva cunoştinţă.. sau o cunosc dintotdeauna...

PROCURORUL(enervat): Vă rog, concentraţi-vă!

APĂRĂTORUL(îşi înfundă un chicotit): Vă înţelegeţi bine cu persoana acuzată?

ANDREI: Depinde.

APĂRĂTORUL: Ce părere aveţi despre ea? Vi se pare o persoană bună, vi se pare că ar face rău cuiva? Vi se pare o persoană de încredere, sinceră, naivă?... Aţi pute-o descrie în câteva cuvinte?

ANDREI: Nu minte, nu urăşte. Fumează, râde şi visează mult.

PROCURORUL(plictisit): Vax. Aveţi o relaţie.

ANDREI: Nu.

PROCURORUL: De ce?

ANDREI(pipăind mucul de ţigară şi rotindu-şi o şuviţă de păr pe deget, devine brusc tulburat): Complicat...

APĂRĂTORUL: Dar ea vă iubeşte?

ANDREI: Aşa mi-a spus.

PROCURORUL(şocat): V-a spus? Ce infamie!
APĂRĂTORUL: V-a spus-o de multe ori?

ANDREI: Nu.

PROCURORUL: Măcar de v-ar fi spus-o de multe ori! De câte or v-a spus-o?

ANDREI(pare că rememoreaza şi numără în gând, pierde şirul ideilor, pipăie ţigara, îşi roteşte părul pe deget): O dată hotărât şi de 4 ori s-a cam poticnit. (îşi reprimă un oftat şi revine la zâmbetul calm şi zeflemist) Adică nu se pun. Nu e o chestie uşor de spus.

APĂRĂTORUL(persuasiv): Şi nu credeţi că vă iubea cu adevărat?

PROCURORUL(declamă, mai degrabă către JUDECĂTOR decât pentru restul): Minţea! Minţea cu neruşinare, nu-i aşa?

ANDREI: Nu cred că minţea.

PROCURORUL: I-aţi spus că o iubiţi?

ANDREI: Nu.

PROCURORUL: De ce?

ANDREI: Nu prea spun eu asta..

APĂRĂTORUL: Aţi jurat să spuneţi adevărul!

ANDREI(oftează): Da, i-am spus.

APĂRĂTORUL(entuziast): Şi crezi că te merita? Şi crezi că era sinceră cu tine? Ţi-a răspuns că te iubeşte şi ea?

ANDREI: Da.

APĂRĂTORUL(simte cum câştigă teren; PROCURORUL devine nerăbdător): Deci spui că nu... că nu are cum să fie vinovată de ... (oripilat la rândul său) tot răul de care este acuzată?

ANDREI: Nu .. nu ştiu...

APĂRĂTORUL(victorios): Înseamnă că legătura cu ea te făcea fericit? Ti-a făcut vreodată rău?

(ANDREI ezită)

PROCURORUL(răsunător): Te-a făcut să suferi groaznic, ţi-a ruinat viaţa, te-a distrus în asemena hal încât nu te-a mai lăsat să-ţi dormi nopţile! Apoi a avut şi tupeul să-ţi ceară ce nu-i puteai oferi! Te-a făcut să fugi doar ca să scapi de durere! (oripilat) A comis cele mai groaznice fapte, te-a nenorocit, nu? A măcelărit tot ce-ţi era drag! (răcnind) Spune, e adevărat! Recunoaşte, nenorocitule, ai jurat să spui adevărul! E vina ei, e vinovată, e o.. o.. (îşi iese din minţi) e vinovată! Recunoaşte! Vorbeşte! De ce taci, uită-te la tine, alcoolic, drogat, distrus, te-a distrus! De ce să laşi o asemenea criminală să scape? Ar putea fi ştearsă de pe faţa pământului, pedepsită pe vecie!

 (PROCURORUL, scos din minţi, începe să-l înjure bolborosind pe ANDREI, apoi se întoarce către PERSOANA ACUZATĂ şi o înjură de asemenea; APĂRĂTORUL încearcă să-l imobilizeze. Nimeni nu intervine. În învălmăşeala creată, APĂRĂTORUL şi PROCURORUL îşi pierd măştile. Publicul poate vedea că ei sunt de fapt DOMNUL, respectiv DOAMNA. Cei doi se privesc şocaţi. ANDREI, cu capul sprijinit în mâna stângă, scoate o cutie de chibrituri şi se joacă cu ea în mâna dreaptă. Persoana acuzată rămâne inertă.)

ANDREI(către JUDECĂTOR): Domnule judecător, din moment ce intuiesc că audiţia mea s-a sfârşit, îmi permiteţi două minute cu persoana acuzată?

(Înainte să-şi primească răspunsul, se şi ridică din boxă şi merge spre ea. Se opreşte în faţa ei şi îi pune în palmă cutia de chibrituri, apoi îi dă la o parte o şuviţă de păr din ochi şi se întoarce la locul său. Rumori.)

JUDECĂTORUL(ţipă): Linişte în sală! (cu un gest din mână, către DOMN şi DOAMNĂ, care încă se privesc stupefiaţi) La locurile voastre, circarilor!

(Rumorile se calmează rapid. Suspans. JUDECĂTORUL se întoarce foarte încet cu faţa spre public şi aruncă o privire fermă PERSOANEI ACUZATE. Se va putea observa că JUDECĂTORUL şi PERSOANA ACUZATĂ sunt aceeaşi persoană. JUDECĂTORUL poartă o robă şi are un lanţ metalic cu o cruce la gât. Când îl vede pe JUDECĂTOR, cei doi avocaţi sunt cuprinşi de o spaimă pură.)

JUDECĂTORUL(bate cu ciocanul în masă şi vorbeşte grav,tunător,cu ecou): Consider că se poate ajunge la o decizie. Măturiile şi dovezile prezentate demonstrează în mod perfect că nu pot da alt verdict decât... (tensiune) vinovată! De o mie de ori vinovată! În toţi anii mei nu am întâlnit o persoană care să se facă vinovată de ruinarea vieţii atâtor persoane, şi prin atâtea feluri! În toţi anii de când judec nu a stat în faţa mea o fiinţă atât de infamă, de monstruoasă, de meschină, de mârşavă! (se dă jos de la masă, păşeşte bocănind până în faţa PERSOANEI ACUZATE şi o apucă brutal de guler) Eşti condamnată la moarte! (cu un zâmbet învingător, satisfăcut) Vei fi împuşcată la marele zid cât mai repede cu putinţă! (se aud voci care aclamă)

(PERSOANA ACUZATĂ nu reacţionează în niciun fel; DOMNUL este distrus; DOAMNA este şocată; ANDREI se dă jos de pe scenă şi iese prin public, pipăindu-şi ţigara)

JUDECĂTORUL(încet, către PERSOANA ACUZATĂ): Asta o meriţi, asta ţi-e soarta, nenorocito! (îi dă drumul la guler violent, cu dezgust) Luaţi-o!

SCENA VIII

(Judecătorul, Procurorul, Apărătorul, Persoana Acuzată şi Gardienii)

(Cei doi GARDIENI intră prin părţi opuse păşind lent. Între timp, DOMNUL trece la masa DOAMNEI şi o cuprinde în braţe.)

DOAMNA(stins): Iartă-mă, iartă-mă...

JUDECĂTORUL(către GARDIENI): Arestaţi-o! La moarte cu ea! (voci care aclamă)

(GARDIENII sar să apuce persoana acuzată. Muzică violentă, apăsătoare. Lumina se stinge brusc. Panică. Voci care strigă.)

JUDECĂTORUL(urlă): E o diversiune! Nu o lăsaţi să scape! Prindeţi-o, incompetenţilor!

(ţipete, panică; se aprinde lumina)

JUDECĂTORUL(observă că este legat de către GARDIENI): Nu pe mine, cretinilor! Eu sunt judecătorul! Spuneţi-le, idioţilor, spuneţi-le! (urlă)

(GARDIENII îl trag pe JUDECĂTOR afară din scenă. Mobila este vraişte. În decorul aproape apocaliptic, DOMNUL şi DOAMNA se sărută. PERSOANA ACUZATĂ priveşte în gol cu faţa spre public.)

SCENA IX

(Judecătorul, Persoana acuzată)

(Lumina este proiectată pe PERSOANA ACUZATĂ, rămasă singură în sala de judecată. PERSOANA ACUZATĂ se caută în buzunare şi găseşte o bucată de cretă. Se apleacă şi începe să contureze pe podea o linie curbă care tinde să se închidă, fără să o închidă însă sau să calce în interiorul ei. Din când în când se ridică în picioare şi priveşte,contemplativ,linia. La un moment dat se opreşte şi ascultă.)

JUDECĂTORUL(din fund,disperat,cu ecou): E o greşeală!

PERSOANA ACUZATĂ(către sine,fredonând): „All in all it was all just bricks ...” (continuă să deseneze,îngroşând obsesiv linia existentă)

JUDECĂTORUL(tot mai încet): Deschideţi dracului ochii, mă confundaţi, e o greşeală!

PERSOANA ACUZATĂ(fredonând): „in the wall...”

(PERSOANA ACUZATĂ intră în conturul desenat prin locul unde linia a rămas neînchisă, apoi se apleacă şi închide linia curbă; scoate o ţigară şi o aprinde cu chibritul, apoi o pune în colţul gurii; priveşte în jur,apoi se ridică în picioare şi,cu mişcări de mim,pipăie un perete imaginar ridicat pe conturul desenat cu creta; din când în când se opreşte şi ascultă.)

JUDECĂTORUL(stins): E o greşeală...

(se aude o împuşcătură)

(PERSOANA ACUZATĂ se prăbuşeşte pe podea odată cu împuşcătura. Mâinile şi picioarele îi rămân în afara conturului. După câteva clipe de inerţie, îşi trage brusc, epileptic braţele şi picioarele şi se chirceşte în interiorul conturului. Tremură, tuşeste violent şi într-un final, rămâne nemişcată. Lumina se stinge, rămânând doar punctul roşiatic al ţigării ce continuă să ardă.)

EPILOG

(Domnul, Doamna, Tatăl, Doica, Profesorul, Andrei 1, Andrei 2, Gardienii, Andrei 3)

(Zgomot de zid care se prăbuşeşte. Lumină caldă, difuză. Grămadă de pământ cu lumânare şi crucea JUDECĂTORULUI înfipte în ea pe locul unde a căzut PERSOANA ACUZATĂ. Resemnaţi, trişti, prin spatele ei, dinspre stânga spre dreapta, trec DOMNUL, DOAMNA, se opresc, privesc mormanul, pleacă capul, apoi îşi continuă drumul. La fel fac PROFESORUL, DOICA –trece plângând, suflându-şi zgomotos nasul-,  TATĂL, ANDREI 1 –cu lacrimi în ochi şî cu un pistol în mână-. ANDREI 2 se opreşte, se aşează pe vine lângă morman, priveşte contemplativ şi oftează lung, cu ochii închişi, apoi îşi trece mâna prin păr, se ridică si merge mai departe, neluându-şi ochii de la grămadă. Cei doi GARDIENI trec indiferenţi, mai să se împiedice de morman. ANDREI 3, cu aceeaşi ţigară în colţul gurii, păşeşte foarte rar privind în jos. Ajunge în dreptul grămezii, se apleacă, îşi aprinde ţigara din colţul gurii de la lumânare, o pufăie, şi-o dezlipeşte cu greu de buze, se îneacă, apoi se apleacă, înfige ţigara în morman, suflă în lumânare. Lumina se stinge odată cu lumânarea, rămânând doar punctul roşiatic al ţigării ce continuă să ardă.)

– Sfârşit –

outside. The city of glass

(foto: Martin Stranka)

Se întoarce şi aruncă o privire în jurul său. Câinele lui îl priveşte din vârful patului, cu un aer judecătoresc, de martir şi de sfinx. Pentru o clipă, el regăseşte în ochii calzi şi negrii ai prietenului său cu inimă de aur acea sclipire care îl făcea cândva să se simtă iubit. Se aruncă în pat şi cuprinde cu braţele gâtul viguros al câinelui. Hohotind. Animalul îi linge lacrimile de pe faţă şi îi împinge încetişor obrajii cu nasul umed. Îl îmbărbătează.

El zâmbeşte.
Îşi lasă telefonul, chitara şi ghiozdanul şi pleacă doar cu un pachet de Lucky în buzunar.
Oraşul e pustiu.
Ieşind din bloc, aerul îl loveşte în faţă, şi un sentiment scelerat de goliciune sufletească îl face să-şi înfigă adânc mâinile în buzunarele pline de frimituri şi jeg şi să strângă umerii, încercând să se ascundă în reverul slinos al sacoului de oraşul uriaş şi impunător. Vântul s-a trezit cu un vuiet, şi oraşul miroase a umezeală şi gaz de eşapament, ca în fiecare dimineaţă. Chiar şi ambulanţa se aude prelung, undeva în fundul minţii lui. Soarele stă să răsară şi intersecţia-i îngheţată şi viscerală în lumina rece. De parcă ar călca pe carne şi muşchi, aşa freamătă asfaltul sub paşii lui. Şi pare să-l înghită.
În staţia de 100, parcă vede pentru prima dată ciudatul indicator cu numele staţiei. Staţia Trocadero. I se pare străină. înfricoşatoare. De parcă e prima dată când o vede şi-i prevesteşte o nenorocire. Se simte pustiit şi dezrădăcinat. Amorţeala îl face să nici nu mai simtă fumul ţigării-n plămân. Tumefiat. Rătăcit. Un mort umblător. O pungă soioasă de plastic zburând cu graţie într-o boare apatică. Ţigara pare că-l trădează căci gustul iubit de fum îi pare dintr-o dată mucegăit şi greţos; până şi metalul brichetei continuă să fie rece, deşi se află de o veşnicie în mâna lui. De o veşnicie aşteaptă autobuzul 100. De o veşnicie ochii câinelui său îi persistă în gând, de parcă l-ar vâna. Multiplicându-se ca o halucinație: trei perechi de ochi, de parcă un câine cu trei capete i-ar sufla în ceafă. Se sperie de imaginea ce i se conturase-n cap. Tresare. De o veşnicie persistă gustul ăla oribil în gura lui. Şi de o veşnicie nu a trecut nicio maşină pe Lăpuşneanu. De parcă nu ar fi existat niciodată maşini. Niciodată.
Priveşte de-a lungul bulevardului. Linişte. Dintr-o dată, ochii lui disting un miraj, o fată morgană. O ceaţă neclară vine spre el, din punctul acela în care converge tot oraşul. Simte mirajul cum aleargă spre el, şi tensiunea-i apăsă timpanele cu tone de linişte. Înecându-l în linişte. Un val imens de apă inundă toată intersecţia. Nivelul i se ridică încet, ajungându-i până la genunchi. Clară, rece şi liniştită, apa nu face niciun fel de val în jurul picioarelor lui, ca şi cum el ar fi imaterial. Ca şi cum el n-ar fi. Rămâne pe loc, mut, de teamă să nu-i strice impecabila suprafaţă. Şi dintr-o dată, pe faţa ei mătăsoasă, observă mici cerculeţe concentrice, tot mai multe şi mai dese. Ca şi cum ar ploua. Picuri mici ca o părere încep să urce către cer. Plouă de jos în sus, într-adevăr plouă de jos în sus.
El scăpă ţigara din gură, cuprins de un spasm. O priveşte cum cade în apă şi se stinge, iar fâsâitul ei îl asurzeşte. Întinde mâna către blocul inert de apă, o priveşte câteva clipe –tot o veşnicie– dar nu se încumetă să o atingă. Frica omului condamnat la moarte ca nu cumva în drum spre eşafod să i se întâmple vreun accident. Ridică privirea şi în faţa lui vede autobuzul 100.
Autobuzul porneşte vibrând, fără un sunet. Un vuiet sacadat îi ţiuie-n cap, de parcă autobuzul ar fi fost izolat fonic. Singur în autobuz, printre barele şi curelele roase de piele care atârnă, se simte mic. Se aşează pe unul din scaunele îmbibate de transpiraţie şi îşi pune mâinile pe genunchi. Rotindu-şi ochii, priveşte către cabina şoferului; prin geam, şoferul se distinge ca o siluetă neagră, impersonală. Pentru o clipă i se pare că vede prin el – că vede volanul şi bordul. Strânge din dinţi şi din nou simte gustul mucegăit şi greţos; pentru o clipă, prin mintea lui fulgeră gândul că ăsta e gustul pe care ar trebui să-l aibă otrava.
Întoarce privirea şi realizează că autobuzul e plin de umbre. Se întind pe jos, pe scaune, se sprijinesc de pereţi. Deschide ochii larg şi le priveşte cu spaimă, cu respiraţia întretăiată. Una dintre ele dă să se aşeze peste el, şi el urlă din răsputeri. Autobuzul opreşte.
A ajuns la gară.
Intră în clădirea gării în viteză. Aşteptând în faţa ghişeului de bilete, realizează că blugii şi tenişii îi sunt fleaşcă. O mână nevăzută deschide brusc ghişeul şi aprinde lumina. Prin geamul mat se vede doar o siluetă neagră. O umbră imaterială. El ridică privirea, uitând de tenişi. O voce androgină răsună prin microfon.
-Bună dimineaţa, cu ce te pot ajuta?
-Un bilet.
-Pentru?
-Ce tren pleacă cel mai repede?
-În ce direcţie?
-Oriunde.
-Nu avem trenuri cu destinaţia oriunde.
-Atunci nicăieri.
Persoana din spatele ghişeului îi intinde un bilet. El se scormoneşte în buzunare, scoate câteva hârtii şi le aruncă fără să le numere. Pe peron îşi aprinde o ţigare. Aparent, gustul mucegait şi oribil fusese o iluzie. Trenul apare pufăind şi scârţâind, şi se opreşte cu uşa vagonului în dreptul lui. Uşa  se deschide cu un scârţâit, pregătindu-se să-l înghită, dezvelind două trepte metalice. Funebre. Abominabile. Vântul bate încet şi peronul e pustiu. O linişte fluidă, aproape ţiuitoare, cuprinde gara. Trenul stă pe loc. Se uită lung, căutându-i ultimul vagon ascuns în ceaţă, dar nu-i în stare să-l vadă, cum nu reuşeşte să vadă niciun călător coborând. Timp de încă o veşnicie, stă lângă scară uitându-se fix.Un glas neauzit îl îndeamnă să nu urce, şi frica îl pătrunde precum frigul şi umezeala. Picioarele i se par atât de grele. Apa îmbibată în teneşii lui ar putea cântări şi tone. Încă odată se găseşte blocat de spaimă, incapabil să se mişte. Ca şi în faţa apei. Ca şi în autobuz. Ca şi-n viaţă. Strânge din dinţi. Îşi pipăie buzunarul. Ţigările îl aşteaptă, iar bricheta e tot la gât. Trenul stă pe loc, ca şi cum n-ar trebui să mai ponească niciodată. Poate chiar acest anume gând îl face să se decidă.
Se urcă în tren; uşa se închide imediat în urma lui – îl aştepta. Se opreşte pe coridor şi se spirijină de geam. Îşi aprinde o ţigare, apoi scoate din buzunarul sacoului biletul şi-l priveşte atent. Pare ros şi învechit de timp, şi nu are înscrisă nicio dată şi nicio destinaţie. Îl strânge în pumn. Priveşte în jos.
Tenişii lui erau uscaţi, vagonul era plin de umbre.

Trenul plecă, lăsând în urmă oraşul inundat şi pustiu.

(foto: g-leom.deviantart.com)

26-10-2011
textul este inspirat de un amalgam de vise şi coşmaruri. pentru mine e viu, e prea viu. textul ăsta m-a scris pe mine, nu eu pe el. personal, îl consider în mod incontestabil cel mai bun text al meu de până 'acum. ah,și melodia este un must pentru mood.
dedicat lui G. pentru că scrie minunat. (ca să vezi că şi eu scriu proză prea poetică şi prea ambiguă câteodată.)
şi de asemenea, dedicat acelui cineva care nu se simte niciodată.
titlul inspirat din piesa finala de pe albumul Viva Emptiness de la Katatonia.

fragmente II

(21)
                           bunicului meu
mă uit pe balcon la apus
undeva în discul soarelui
parcă îl văd pe bunicul
desenat din lumină
îndesându-şi norii în pipă

poate de-aia la apus
tot cerul arde şi fumegă

dumnezeu a văzut artistul din tine mai repede decât noi
bunicule
te-a luat şi pe tine şi pipa ta
şi te-a pus undeva în discul soarelui
să-ţi îndeşi norii în plămân

şi să sufli afară jăratic


(24)
am dansat şi eu pe sârmă ghimpată cândva
visam să fiu acrobat
să mă iau la trântă cu moartea
mama a spus să am grijă să nu pătez parchetul
aşa că
am pus hârtie peste tot pe jos şi
sângele
care a picurat s-a
prefăcut, pe foi, în

poezie

(27)
cândva am iubit atât de mult încât simţeam
cum inima-mi pocnea
şi înflorea
până când petalele de miocard nu mai aveau loc în cutia toracică
şi începeau să bată sacadat în coşul pieptului ca să-şi facă loc
dar se izbeau de pieptul tău
şi de altă inimă
care nu avea suficient loc să-nflorească.


(29)
pe pleoapele ochilor tăi deschişi
apasă lumea întreagă
de genele tale atârnă
suflete
cu cât drag ai închide o clipă ochii
cu câtă plăcere ai dormi
dar
nu
poţi

insomnia ta e o metastază
a vulturului lui Prometeu

fragmente I

(1)
eu sunt
doar un nor pe cerul de no-
iembrie
sufocat de alţii şi sufocându-i
pe
alţii

dar să nu daţi vina pe mine pentru ploi şi vânturi
pe alea le
decid ceilalţi nori
fără să ţină cont de mine

(2)
transparentă ca o petală
cavernoasă ca o tuberculoză
într-o letargie continuă
pe fundul unui pahar
ah, de când nu am mai văzut soarele

(4)
sunt într-o nesfârşită plutire
priveşte cum toamna mă face tot mai frumoasă
tot mai roşcată
prinde-mă în pumn, foşneşte-mă
sau mai bine taie-mă mărunt şi
dă-
mă
la
câini...

(9)
te urăsc
doamne cât vreau/ să-ţi spun asta
dar ştiu/ că asta e/ ceea ce vrei
să auzi
aşa că îmi fac bagajele
şi plec încă o dată din
mine

(10)
mi-aş lua o puşcă cu lunetă
şi aş împuşca toate stelele
măcar că
noaptea
nu va mai semăna
cu ochii tăi

se spune/ că
noi cu toţii ne căutăm izbăvirea în lumină

(13)
din pat mă uit pe geam la amurgul
mai violet ca bacovia
mi-e dor de pescăruşii de pe acoperişul vecin
amiaza asta are
culori adormite
nu s-a trezit bine din somn
şi nici eu

mă învelesc cu toamna
ce pătură moale
şi mă culc la loc

(16)
ce trist că-s doar un arbor
şi nu-ţi pot spune
cât îmi placi
câtă simplitate-i în fiinţa ta
câtă energie, câtă viaţă
cât de elegant este paltonul tău
cu câtă delicateţe îţi iese fumul printre buze
lasă-mă să te mângâi pe creştet
cu o frunză

tot frunze vor fi şi pe mormântul tău
dar nu te gândi la asta acum

(18)
am decis să închid ochii
la tot ce faci tu
să închid câte-un ochi
de fiecare dată când mă răneşti

e deja luni înseamnă că pentru săptămâna asta
trebuie să-mi mai iau
o duzină de ochi

23 octombrie 2011

uzură morală

(foto: emilyamanole.deviantart.com)

uneori în mine e atâta gălăgie
ca într-o intersecţie
dintr-o metropolă suprapopulată
şi atâta haos
de la luminile panourilor publicitare care-mi clipesc
în spatele retinei
singura oază de linişte

e în ochii negrii ai cerşetorului
care ascute inimi
sigur v-am mai povestit de el
vechi meşteşugar
poate chiar ultimul din breasla sa
stă în colţul intersecţiei
pe peticul lui dulce de ziar pe care şi-l
aduce în fiecare dimineaţă de acasă

cu ochii adânci şi miloşi roagă oamenii să-şi lase la el inimile
tocite pe margini
le ascute cu migală şi le pune la loc

păcat că-n gălăgia din mine
nu se mai înţelege om cu persoană
în graba din mine
multe inimi se rătăcesc înainte să ajungă la destinatar, ce păcat,
ce nebunie
atâţia oameni fără inimi rătăcesc acum prin mine

iar cerşetorul
tronează în durere
pe un maldăr însângerat
de inimi comunitare
înfrigurate şi tremurătoare

18 octombrie 2011

poezia mea s-a sălbăticit

poezia mea

s-a născut târziu după răsăritul soarelui

asculta şoaptele cerului şi întindea gângurind mânuţele spre el

frunzele foşneau cât se poate de gramatical

poezia mea le recita foşnetul pe silabe

trohaic

lungind virgulele

apoi l-a descoperit pe Eminescu

cerul de mai dintr-o dată semăna

cu fruntea lui înaltă şi albastră de geniu

recita fiecare scut şi sabie şi curaj din scrisoarea a III-a

se împletea în părul blond al cătălinei şi

nopţi la rând recita stele

poezia mea voia să ude teiul lui Eminescu cu lacrimile

de tuş ce-i curgeau

printre tastele maşinii de scris

poezia mea visa mult suferea

mult

se cenzura singură pentru a fi solidară cu alte poezii cenzurate

poezia mea recita noaptea ghemuită în pat

plângând

când nu o vedea nimeni

(foto: silvestru.deviantart.com)

într-o zi poezia mea a luat-o

pe căi greşite

s-a săturat să asculte, să citească şi să recite

acum se grăbeşte să crească mare

vrea să se joace de-a v-aţi ascunsul cu Arghezi

să îi rupă Blaga unul câte unul – ghimpii

să-i sărute talpa piciorului lui Stănescu

să se iubească pe tunuri cu Păunescu

să se adauge la delirul lui Sorescu

mai nou vrea să fie una cu Cărtărescu

în bucătărie, iarna, în lumina albastră a aragazului

şi uneori, seara la berărie la masa din colţ

să bea bere cu Vişniec

să-l bârfească în versuri albe pe Kafka

 dintr-o dată se recita încontinuu singură 

s-a sălbăticit, îi pupă-n cur pe toţi şi

numai de mine nu vrea s-audă,

12 octombrie 2012