exponenţială.

evoluează-mă.

lipeşte-mi pe spate aripile pană cu pană şi fă-mi vânt în viaţă

desfă-mi coastele şi bagă cu lingura în mine trecutul tău

cară-mi gândul, filtrează-mi aerul

depăşeşte-mi tiparele

îmbracă-mi armura

mon cher, deşteaptă-mi timpul

creşte-mi părul

plouă-mi ploile

plânge-mi lacrimile

urlă-mi venele

clocoteşte-mi sângele

trezeşte-mi –

bate-mi inima când viitoru-mi sugrumă aorta în pumn

mânâncă-mi globii oculari, o să văd cu ochii tăi

taie-mi urechea stângă, o să mă scarpini în dreapta

trăieşte-mă, gândeşte-mă, neînnorează-mă, abstractizează-mă, hotărăşte-mă, numără-mă din doi în doi, autoapreciază-mă

dă-mi seama unde greşesc

merită-mi pedepsele

calcă-mă-n picioare până învăţ

mânjeşte pereţii cu mine până învăţ

fute-mă până învăţ

minte-mă până învăţ

bate-ţi joc de mine până învăţ –

te provoc, evoluează-mă!

după care dacă mai ai chef

poţi să mă

iubeşţi.

(pentru A.)

11 octombrie 2012

nu are legătură cu doioctombrie

la 7 dimineaţa
străzile au aşa o culoare singuratică şi miros
îmbâcsit şi rece a gri
pe asfalt umbra lui Poe spală lacrimile de pe jos era şi timpu
prinseseră mâzgă a venit toamna
avenittoamna

pe pleoapa soarelui cineva a scris
pe umerii soarelui cineva a lăsat un sărut
ah buzele arse
soarele într-o cutie pe care scrie ”vechi”
mă uit la el ca la pisica lui Schrödinger

sticla de votcă îmi întinde cu gingăşie gura
o strâng la piept ca pe-o amintire înfăşurată în celofan
iau ţigara proptită la baza turnului de fildeş
plec mai departe fără să mă uit dacă se dărâmă turnul sau nu
ce mai contează
am un pistol în buzunar pot oricând să pictez cerul cu creieri //a se observa referinţa


mă sui în tramvai
despăturită ca o batistă în carouri din buzunaru bunicului
mă lipesc cu obrazul de geam şi îmi înfig cuţitul în palmă
să nu adorm
votca e chintesenţa spiritului uman

se spune că iisus ar fi murit la ora 3
mă scarpin în cap am pământ sub unghii în părul meu pasc
oile domnului
în creştetul meu urme rămase de la aratul cu degetele
ce mângâiere, ce mângâiere
palmele împreunate pentru rugăciune
deasupra frunţii mele

//când o fi să mor să mă trimiteţi la el în plic autoadresat
nimic, 1-0
empty recycle bin


//şi dacă vă întrebaţi ce morţii măsii mai am şi acum vă voi
//răspunde că da chiar s-a întâmplat ceva cu
//mine acum un an ceva ce
//m-a tăvălit prin toate noroaiele m-a
//tatuat pe ficaţi cu fierul roşu atât de adânc
//încât durerea nu mă lasă să respir cu plămânul drept în zilele cu soţ
//încât dacă aş sta ani de zile pe o insulă pustie
//aş şti după cum îmi urlă ficatul în timpan
//că e doioctombrie
//aş simţi
//aşa cum simt păsările călătoare când trebuie să plece spre ţările calde

e doioctombrie
the great cold distance
eu am plecat spre ţările calde
doioctombrieţărilecaldeoctombriecaldeţărileoctombriedoi


//nu vă faceţi griji o să călătoresc bine voi merge prin mirişti
//când degetele de la picioare vor ieşi prin gheată şi se vor umple de cenuşă şi jeg
//voi fi doar eu şi o umbrelă de hârtie şi
//oh
//ce drum frumos Cobain o să mă aştepte sub podul mogoşoaiei
//soarele nu o să mai iasă viu din cutie dar
//fă să plouă şi voi fi bine
//încă cinci minute să mai dorm
//voi fi bine
//voifibine

Blues de Vamă

e atât de cald încât palma ta s-a topit pe sânul meu
şi şoapta mea s-a topit în urechea ta
şi atât de întuneric încât ai nevoie de lanternă să te uiţi la stele
mi-a intrat nisipul pe sub piele
am toată sarea în păr
şi tu mi-ai intrat în sânge
în mod oficial plaja mă deţine

lasă-mă să stau în pupila ta
să ajungă valurile la mine pieptănate de gene
sau mai bine lasă-mă
să mă întind pe spate
şi să respir negrul cerului

ascultă cum se aud valurile
gemetele din corturi şi cântecele bete de lângă focuri
şi un vuiet surd
mângâie-mi coapsele şi sărută-mi clavicula şi întreabă-mă verzi şi uscate
uită-te la cer
uite luna
e imensa rotundă şi galbenă
taie o felie de lună şi aşează-mi-o pe buze
şi de va fi să adorm
să-mi scrijeleşti înăuntrul pleoapelor
chipul tău
ca dimineaţa când mă trezesc
să nu mă inunde
decât marea...

29 iulie 2012

omul cu universul sub braţ

dormeai deşirat pe spate cu braţele răsfirate

şi aripile desfăcute ca un fluture de noapte

pe genele tale atârnau fire de nisip îţi bătea inima sacadat

ca zgomotul roţilor de tren pe şine

ea se trezise te privea prin lumina lăptoasă din mansardă

obrazul i se sudase de pieptul tău

îţi zgâria încet cu unghiile umerii translucizi

pe piedestalul tău lăsase buchete întregi de doruri

tu încă dormeai

ea tot nu se ridica stătea ca o boltă peste tine

bronzul se dezlipise de pe ea şi se lipise de tine

îşi potrivea trupul să se încolăcească peste trupul tău

îţi ştergea dâra de salivă din colţul gurii

tu încă dormeai

visai că ea e lângă tine şi că te sărută încet să te trezeşti

atunci ea te-a sărutat

buzele ei se topeau peste ale tale tu încă dormeai

visai că ea e lângă tine şi că îţi sărută încet clavicula

atunci ea şi-a cuibărit limba pe linia dulce a gâtului tău

tu încă dormeai

visai că ea e lângă tine şi că se joacă cu mâna în părul tău

atunci ea a început să rotească o şuviţă de-a ta pe deget

tu încă dormeai

visai că îţi spune că te iubeşte

atunci ea a tăcut

te trezeşti

mă priveşti prin lumina lăptoasă din mansardă

miroşi tot a vis şi a somn

obrazul mi s-a sudat de pieptul tău

îmi spun în gând

tu eşti omul cu universul sub braţ

şi ea este o eu pe care ai creat-o din coasta ta

în timp ce dormeai deşirat pe spate cu braţele răsfirate

şi aripile desfăcute ca un fluture de noapte

dar nu rostesc cu voce tare decât două cuvinte

Soundgarden - Black hole sun 

11 iulie 2011

Bărbat Ideal locuieşte pe aceeaşi stradă cu Don Quijote

 despre mine oamenii cred că sunt boem şi fascinant
îmi apare numele în ziare la rubrica tinere talente
eu ţin ziarele la intrare pe post de preş să-mi şterg teneşii pe ele
da sunt un boem, doamnă, mândru şi boem
am părul brunet lung şi ondulat ochii albaştrii-verzi-căprui defapt sunt exact cum vreţi voi
am un aer distins cu mândrie îmi port cămaşa pestriţă şi şosetele-n dungi
sunt frumos, sunt cel mai frumos
sunt filozofpoetpictormuzicianfotografactor şi nu în ultimul rând vreau să dau la medicină
am tatuat un cod de bare pe braţul drept
asta pentru că
am chiar şi propria opinie despre religie
„Dumnezeu ne dăruieşte sufletele şi religia ni le vinde”
când merg pe stradă calc hotărât pe umerii asfaltului topit de caniculă pun picioru-n
pământ cu obstinaţie nimeni nu îmi va îndruma vreodată paşii
decât mândra mea voinţă
pe stradă nu mă vezi apar doar la televizor păstrez o urmă de mister
sunt tânăr am spus, unic şi frumos şi boem şi tânăr scumpa mea doamnă
mă recomand
numele meu este Bărbat
Ideal Bărbat

 şi când te gândeşti că toată vasta şi complexa mea personalitate
încape între pereţii jegoşi de zoaie şi frustrări
din sufletul unei puştoaice virgine pistruiate
mă simt doar un personaj limitat de roman sau nici măcar atât, doamna mea
deşi eu sunt fructul defectelor ei, defectelor voastre
ah ce mândru şi boem

22 mai 2011

Scrie singură sub influenţa unui telefon primit de mine în jur de ora zece

stau în pat
e ora două sau trei sau trei şi un minut noaptea
afară plouă tună miroase a haos cu mainile
suspendate în aer stau de o oră citesc poezii
cu mâinile suspendate în

aer
instinctul meu îmi spune că dacă aseară
aş fi stins lumina şi m-aş fi culcat
asta ar fi fost o noapte fără insomnie
adică dacă dormeam aş fi dormit
– bullshit bullshit bullshit bullshit bullshit –
(mi-e dor de tine)
bat câmpii la ora două sau trei sau trei şi un
minut noaptea afară plouă tună miroase a haos
vreau o ţigare sau vreau –
pe tavanul meu scrie
vi
see
ez
acum două zile am învăţat să –
aş vrea –
auzi nu mai contează

pe peretele din faţa mea scrie Nirvana Pinkfloyd şi e o poză cu Marley şi mai
scrie şi
dreams wish burn shit hello wake răsare ploaia –o strofă de bacovia– debt wall gâdil-o dream(din nou) come doi noi fericirea bea fuma înjura –ceva ce mi-a spus cândva cineva pe care îl iubesc foarte mult– never douăberigoale cannabis rape –încă ceva ce mi-a spus alt cândva acelaşi cineva–
şi pe peretele din spatele meu scriu multe chestii
numb toamna –emoţie de toamnă de Stănescu– apart 300deieri novemberrain un for care nu ştiu ce caută acolo şi mai multe dar nu-mi amintesc şi ce rost are să întorc capul să mă uit
afară plouă tună miroase a

haos
becul lămpii dă o lumină caldă cu gust de abur de ceai
tata a făcut ieri 48 de ani ce bourbon bun am băut

e atât de idioată pseudopoezia asta nimeni
n-ar crede că cineva întreg s-ar strofoca
atât să-şi imagineze un asemenea

nimic
şi să-l mai şi scrie
în concluzie nu e vina mea
eu dorm poezia asta se

8 mai 2011

Poezii despre oameni

Placebo

astăzi am descoperit că resemnarea e cel mai

lipsit de curaj sentiment

resemnarea e de fapt morfina, atunci când eşti lovit de un glonţ în piept

şi doar o amorţeală şi o căldură învăluie tot corpul

calmând cumva cruda durere cu un dulce leşin,

somn al trupului

aşa e şi resemnarea, somn

al sufletului pentru că suntem prea laşi să ne suportăm durerea să ne gândim la ea să încercăm să schimbăm ceva

doar pleoapa sufletului atârnă greu peste durerile tulburi

şi noi ne spunem

o să fie bine, ce laşitate

dar funcţionează de minune

suntem toţi în mod onorabil îngropaţi in resemnări

-li se mai spune şi riduri-

suntem bătrâni, al dracului de bătrâni

 28.04.2011

*

urmăriţi specimenul uman

dimineaţa se trezeşte şi pleacă la şcoală

munceşte, învaţă bine

ca nu cumva să nu intre la liceu

apoi la liceu muncesţe, învaţă bine

ca să intre la o facultate bună

la facultate munceşte, îşi face chiar de lucru stă uneori în condiţii mizere

munceşte în continuare poate dă şi un master

ca să aiba apoi loc de muncă bun

îşi găseşte subiectul nostru locul de muncă

n-are timp nici să se se oprească să-şi ia-n tihnă masa de prânz

munceşte pentru că iată de undeva a apărut o femeie pe care o iubeşte

munceşte ca să fie familia lui fericită

să aibă tot ce-i trebuie

timpul trece copiii lui cresc tot mai mari

ce surpriză subiectul nostru munceşte în continuare

să aibă copiii lui tot ce le trebuie

şi între timp tot muncind agoniseşte şi pentru o casă o maşină un teve cu diagonala de mulţi mulţi inci

chiar şi un loc de veci simpatic

toată viaţa nu se uită decât la ziua de mâine

ah ce trist s-a făcut deja seară

trebuie să meargă la culcare

nici n-a apucat să zâmbească puţin

ah, şi acum că trebuie să meargă la culcare

locul de veci dintr-o dată

nu i se mai pare aşa de simpatic

28.04.2011

*

(foto: ineedchemicalx.deviantart.com)

Autoportret

-ne aflăm în muzeul memorial al subsemnatei

iată pe partea stângă puteţi vedea o fotografie a specimenului înainte de înţărcare,

mostre din sânge -priviţi, are culoarea cafelei-

mostre de voce, manuscrise , desene

în dreapta puteţi vedea mostre din prima ei atingere, primul sărut , primul orgasm

ah şi o mostră incredibil de rară

vă rog nu vă înghesuiţi

cum spuneam o mostră rară este o

lacrimă

-domnule ghid, dar mostre de suflet aveţi?

-ah dar călcaţi pe el este peste tot, uriaş

acoperă tot pământul, nu avem mostre e ca şi cum v-am prezenta mostre de aer

ce nebunie

şi o să vă mai rog să păşiţi uşor să nu

zgâriaţi preţiosul exponat

-sufletul-

când îl călcaţi în picioare

28.04.2011

*

(foto: peacelovemusic248.deviantart.com)

Lipsuri

în fiecare dimineaţă el se trezeşte trece pe lângă maică-sa fără s-o salute, observi, îi lipseşte 

bunul simţ pleacă nu ştie unde poartă şireturi de culori diferite e neasortat, vezi, îi lipseşte

bunul gust merge pe stradă fumează se scarpină-n cap îi lipsesc 

ideile ajunge în berărie ia o bere două trei atât numai trei 

timpul îi lipseşte, de asemenea, ca şi 

banii iese din bar începe să plouă ploaia îi şiroieşte prin plete pe gene îi lipseşte

umbrela stă liniştit nu se gândeşte la nimic îi lipseşte

haosul în telefonul lui mobil maică-sa e trecută cu un x îi lipseşte şi

mama, probabil ai observat că îi lipseşte şi 

o doagă sau două 

îi lipseşte şi ea dar asta

nu mai observă nimeni.

13.05.2011

Negru aprins.

Pătrunse în sală cu paşi sunători – o siluetă fermecătoare prin simplitate şi naturaleţe, un costum de stofă nocturnă curgînd lent, ca un strop de cerneală pe un porţelan, spre inima marmorată a sălii. Costumele în culori deschise păleau în jurul negrului apos ce-l căpătau razele de lumină care-l atingeau. Era sobru şi superb în eleganţa sa tîrzie, ca un demon tînăr trimis cu solie printre nişte îngeri pensionaţi. Mersul lui avea un parfum aparte, paşii lui aveau gust de nori şi nu apucă să ajungă la mijlocul sălii că toţi din jur îşi fixaseră ochii pe el, ca şi cum l-ar fi prins în mijlocul unei plase de vise. Părul brunet i se amesteca cu gulerul cămăşii, avea obrajii palizi, obosiţi şi pielea albă, hialină, de om bolnav. Deşi trupul îi era scheletic, avea o frumuseţe inumană, cadaverică şi o vioiciune în mişcări, nu i-ai fi dat mai mult de 20 de ani, privindu-l cum mergea prin sală cu paşi mari, apăsaţi şi îndreptîndu-şi în permanenţă umerii.
Avea o privire adîncă şi blîndă, în ochii lui convergeau nopţile cu stele şi o tristeţe vastă, consistentă îi ieşea precum aburul din irişii mai negrii decît pupilele. Era totuşi enigmatic şi distant, căci privea de sus, iar zîmbetul strîmb, jumătate naiv, jumătate bătrîn, îi dădea chipului o îmbrăţişare de nobleţe. Părea rupt complet de lumea asta, cum mergea singur şi sigur prin sala enormă, plină de oameni şi, curios, nu se oprise să salute şi nici nu ocolise pe nimeni. Mergea în linie, fără să-i pese unde e sau ce face. Părea că a trecut o veşnicie de cînd a trecut pragul uşii şi toţi încă-l priveau cu ochii holbaţi.

„Sunt un nebun. Sunt un nebun luat din alt secol şi trîntit în adunătura asta pestriţă, sunt doar eu cu-al meu costum şi-un orologiu-n buzunar, păşesc paşii bunicului meu şi am părul negru şi buclat al tatălui, şi nu, voi nu puteţi vedea că-n ochii mei acum scriedor.”
-De cine vă e dor? fu el întrebat înainte să apuce să-şi termine gîndul.

Auzind întrebarea, el se opri şi dădu înapoi, şocat. Părea că acea voce de femeie este ruptă din alt timp şi altă lume, lucru ce îl făcu să simtă stropi de sudoare pe la tîmple. Cum putuse să îi citească gîndul? Sau privirile?
Văzîndu-i teama, ea se apropie de el şi repetă întrebarea, zîmbind blînd, aproape matern. El scoase din buzunar mâna stîngă şi o întinse temător spre ea, atingîndu-i în treacăt umerii, talia şi sînul. Ea tresări.
-Vă rog să mă iertaţi, dar sunt nevăzător...

Rochia îi foşnea imperceptibil si mîinile ei se mişcau cu un tremur lin. Purta mănuşi de mătase şi rochia îi acoperea gîtul, decolteul, braţele şi coapsele. El, simţindu-i apropierea, continuă să-şi mişte mîinile năuc pe lîngă trupul ei, atingînd bucăţi de material din rochie sau bucle de păr... Jocul celor doi continuă parcă o veşnicie. El îi căuta disperat un petic de piele, să simtă că e vie, că e umană. Văzîndu-i chinul, ea îi întinse atunci mîna, iar el i-o cuprinse cu ambele mâini şi îi dădu mănuşa jos cu o un gest tremurat. Îi simţi mîna rece, moliciunea cărnii şi oasele subţiri, ascuţite. Se înfioră, se aplecă şi îi sărută mîna. Domnişoara îl privea nemişcată, cu buzele roşii lipite într-un zîmbet pictat. Au rămas aşa, încremeniţi ca un grup statuar. Ea simţea pe dosul mâinii căldura buzelor lui şi gîdiliciul firelor de păr din mustaţă şi cioc. Nu mai simţise niciodată asta, o asemenea senzaţie dulce care o împresura în tot corpul ; îl privea şi se întreba din ce lume se prăbuşise, şi ce se ascundea în spatele ochilor pecetluiţi cu negru şi genelor lungi.
La un moment dat, el îşi îndreptă spatele şi rămase pironit, zîmbindu-i. Părea că se priveau îndelung, deşi el nu vedea nimic iar ea, deşi vedea, nu înţelegea nimic din ce vede... O invită la dans cu aceeaşi galanţă de gentleman care făcuse ca jumătate din oamenii de hîrtie din salon să caşte ochii.

Nu se auzea nicio muzică, totuşi ei dansau în mijlocul salonului, sincronizându-se perfect pînă la cea mai imperceptibilă respiraţie. Toţi din sală îi priveau şocaţi, uscaţi precum statuile de ceară, încremeniţi şi fără să respire, ca şi cum timpul se oprise în loc. După multe veacuri s-a auzit un pocnet, ca o bătaie de orologiu îmbătrînit, iar cînd el a sărutat-o, toţi cei din sală au înviat brusc din amorţeală şi s-au întors cu spatele, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat...

-Cum te strigă ei pe dumneata,domniţă?
-Mai.
-Atunci diseară să-ţi laşi uşa dormitorului descuiată..
-Cine eşti tu?
-Visul tău.

(dragi cititori,va rog din suflet sa-mi spuneți o părere. sau mai multe. multumesc.:) fara vreo fotografie,vreau sa va fac imaginatia sa zburde.) 

(pentru...se știe el.)

Litiu (sau neprimăvara)

foto: ineedchemicalx.deviantart.com

ieri
m-am trezit la ora cinci
mi-am băut cafeaua
autobuzul s-a dat jos din mine
–dimineaţă normală–
strada mergea pe mine
cartea mă citea
am realizat că nu-mi băusem cafeaua
cafeaua mă băuse;
eram abur

aerul avea ieri gust de mai
şi mirosea a gaz de eşapament şi a neplouate ploi
cum nu a mai mirosit constanţa niciodată
mirosea străin,
a aer şi a vânt şi a fum
şi a bătăi de aripi

din rănile mele ieşeau ca un puroi
nori
şi din ei ploua cu-n sânge limpede
cofeinizat
până în negrul ochiului tău
dulce mă ardeau usturimea rănilor şi
dorul meu sărutându-ţi retina
mă simţeam ca şi cum în câteva clipe te-aş cunoaşte
din nou
pentru prima dată

azi
nu ştiu de ce
nu mai pot desena pe retina ta cu lumină
dar nici cu sânge
constanţa miroase doar a constanţa;
ploaia imi priveşte inima
prin despicătura din capul pieptului
dar picurii de ploaie
nu mai bat
şi tu nu mai clipeşti când te uiţi la cer

azi e doar o zi de neprimavară
e doar o fază trecătoare

1 aprilie 2011

să nu plângem

 ştii cum e când faci duş şi îţi intră şampon în ochi
şi ustură de îţi vine să urli
încerci în disperare să te clăteşti cu apă rece
şi tot ustură

 aşa sunt lacrimile
ustură ca dracu
de nici nu ştii ce să faci
să închizi ochii să le ţii acolo să-ţi sape în cornee
sau să le laşi
să lunece pe obrazul palid ca o sclerotică
să le ardă urma pe obraz
ca şi cum ar fi
acid clorhidric
nu lacrimi?

 de-asta nu-mi place mie să plâng
pentru că
mă doare
toată faţa

mă
simt
ca
un
atavism

ca o cataractă

ca dracu’

27 martie 2011