Teatrul a murit

███████ este actor.

A terminat facultatea la Academia de Teatru şi Film Bucureşti, secţiunea actorie, şi, după nici un an, a început să joace la Teatrul Naţional. Nimeni nu îşi aminteşte exact debutul lui ███████. Tuturor le dă sentimentul că joacă dintotdeauna şi că nu s-a schimbat niciodată. Ascensiunea lui a fost bruscă şi, totuşi, nesesizată de nimeni: nu doar că a apărut ca din neant pe o scenă preponderent inaccesibilă celor tineri ca el, dar omniprezenţa lui în teatru a ajuns să fie perfect normală   într-un timp practic inexistent. ███████ a devenit o prelungire fizică a scenei.

Odată cu el, lumea a început din nou să frecventeze teatrul. Himnotizaţi de jocul său, vin din toate colţurile ţării să-l vadă, de zeci de ori dacă se poate, jucând în zeci de feluri acelaşi rol. Teatrul Naţional dă pe-afară, pocneşte de oameni, piesele se joacă cu casa închisă, cu sala plină, oamenii se atârnă de loje să-l vadă mai bine, se bat pe la uşi şi ghişeuri să prindă un loc chiar şi pe ultimul rând, la o piesă în care el e doar un servitor sau un portar; ca apoi s-o revadă iar, şi iar, şi iar.

███████ este actor.

Acceptă întotdeauna interviuri, dar cu o condiţie: să stea pe scaunul 7 de pe rândul 1 din faţa scenei. Toţi reporterii îl cunosc pe ███████. Ai putea spune că zilnic dă zeci de interviuri. Sute. Mii de interviuri ritualice care au loc pe scaunul 7 de pe rândul 1 din faţa scenei. În consecinţă, îl poţi vedea foarte des în 21, cu care merge de acasă la teatru şi înapoi ca să se schimbe de haine pentru următorul interviu sau pentru următoarea repetiţie.

Ciudat este, însă, că interviuri cu ███████ nu găseşti nicăieri. În niciun ziar, revistă sau emisiune televizată.

Şi mai ciudat la ███████ este că nu îi poţi descrie foarte bine trăsăturile. Spre exemplu, doi cunoscuţi se întâlnesc:

-Azi l-am văzut pe ███████ în 21. Ştii, actorul. Nu m-aş fi gândit că-i aşa de blond.

-Blond? Eşti nebun. Eu l-am văzut acum două zile.  Are părul chiar închis la culoare. Chiar aşa, te-ai fi gândit că-i aşa de gras în realitate?

-Serios? Mi-e mi s-a părut al naibii de slab...

███████ este actor.

La întrebarea "Cum reuşeşti să joci atât de bine?", ███████ are mereu acelaşi răspuns: "Eu nu ştiu să joc." Şi, după ce zâmbeşte foarte simplu din colţul drept al gurii,  ca răspuns la mina surprinsă a intervievatorului, continuă, lipsit de cea mai mică urmă de aroganţă: "Pur şi simplu, pot fi foarte mulţi oameni".

███████ este liber în această duminică.

Chiar şi aşa, se trezeşte la sunetul ceasului deşteptător, sare din aşternuturi direct la fereastră şi priveşte pentru câteva clipe Bucureştiul iubit. Îşi fierbe o cafea, se îmbracă şi iese în stradă, cu cana în mână, şi rămâne sprijinit de gard, zgâindu-se la trecători. Un bărbat crăcănat, cu burtă şi uşor cocoşat trece prin faţa lui gesticulând, ştergându-şi spasmodic mâinile pe maieul murdar, în timp ce înjură nervos la mobil. ███████ îşi spune: "Preabine. Voi începe cu el."

După câteva clipe, îl cuprinde o uşoară nervozitate, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva ce-l stresa, şi dintr-o dată simte un junghi teribil în spate. Îşi şterge palmele transpirate pe bluză şi părăseşte punctul de observaţie pentru a merge la baie, trântind toate uşile ce-i ies în cale până la destinaţie. Ajuns apoi în bucătărie, vrea şă-şi prepare micul dejun, dar se taie cu cuţitul şi se arde la aragaz. "Firar al dracu să fi, mâncaţaş!", înjură, cu vocea răguşită. Spatele îl doare tot mai tare, la fel şi picioarele slăbănoage. Şi un disconfort teribil îl face să se meargă crăcănat de colo-colo prin apartament, mormăind, în timp ce ouăle cu şuncă se ard în tigaie.

Aţi putea spune că ███████ a trăit o dimineaţă teribilă. În niciun caz. A mâncat micul dejun fără tacâmuri şi frecându-se insistent la gură cu dosul mâinii, apoi s-a întors la activitatea anterioară: stă sprijinit de gard, zgâindu-se la trecători. Un domn foarte elegant, îmbrăcat în sacou şi pantaloni cu dungă, rezistând cu dârzenie zilei caniculare, trece pe stradă cu ziarul sub braţ.

███████ este brusc cuprins de ruşine pentru că realizează că maieul de pe el este deosebit de murdar. După ce urcă înapoi în cameră, face un duş şi se schimbă, se instalează în bucătărie şi îşi petrece o oră bând ceai negru cu miere şi citind ziarul.

E trecut de ora 12 şi ███████ a revent în stradă. De data asta, îşi aşteaptă iubita.

Iubita lui ███████ este o femeie frumoasă.

A terminat facultatea la Academia de Teatru şi Film Bucureşti, la secţiunea coregrafie. Subţire ca o nuia şi agilă ca un câine de vânătoare, iubita lui ███████ merge pe stradă numai şi numai în paşi de dans. Când îl sărută, limba ei se mişcă în paşi de dans. Face dragoste în paşi de dans şi respiră în paşi de dans şi vorbeşte în paşi de dans. Iubita lui ███████ are foarte mare încredere în talentele de actor ale lui ███████. În fiecare duminică, ea vine la el acasă ca cei doi să aştepte împreună -desigur, în paşi de dans- telefonul directorului teatrului care îi anunţă ce rol va juca în săptămâna ce urmează.

███████ nu a avut niciodată un rol principal. De-a lungul infinitei lui cariere, a jucat sute de personaje episodice, zeci de personaje secundare, atât masculine, cât şi feminine, dar nu a jucat niciodată un personaj principal.

Niciodată.

███████ îşi zăreşte iubita în depărtare, făcând salturi şi piruete pe trotuar, sărind pentru o clipă la gâtul diverşilor trecători şi apoi schimbând direcţia şi paşii. În final, după zece minute din acest spectacol înnebunitor, îi sare-n braţe şi-l sărută.

Degetele iubitei lui ███████ dansau pe pieptul lui gol atunci când a început să sune telefonul din sufragerie. Amândoi au un sentiment foarte ciudat cum că soneria telefonului are alt glas. ███████ răspunde la telefon temător. După o conversaţie de nici un minut, sare în sus, se întoarce în dormitor, îşi sărută iubita în vârful buzelor şi iese în paşi de dans.

███████ îşi petrece durata celor trei staţii de 21 fiind, succesiv, o mamă cu copilul bolnav, un cerşetor şi o controloare. Într-un final, se vede ajuns în biroul directorului. Acesta îi confirmă faptul că tocmai a primit un rol principal, îi pune un teanc de foi în braţe şi pleacă. ███████ este mai fericit decât a fost vreodată. Răsfoieşte piesa şi realizează uimit: va fi un nebun. Şi privind la sfârşitul piesei: un nebun sinucigaş.

Odată cu vestea rolului principal, revistele de cultură au început să publice sute de interviuri şi păreri: "Oare cum va fi ███████ într-un rol principal?", "Cât de bine va şti ███████ să înnebunească?". Redacţii mărunte ale diverselor reviste locale ciocnesc pahare cu şampanie, gândindu-se ce prilej bun să-şi înceapă tirajul este acest moment cheie în arta teatrală românească. Iar ███████ dă acum mai multe interviuri decât oricând. A devenit un zeu al hârtiei reciclate, al tirajului mic, al copertelor de revistă. ███████ a devenit un zeu al presei scrise.

███████ s-a mutat în Teatrul Naţional.

Oamenii din 21 au început să îi ducă dorul, şi odată cu asta, primele semne de întrebare au început să apară, în momentul în care tot mai mulţi au început să îşi dea seama că ███████ îşi petrece zilele numai şi numai dând interviuri.

Adică, ███████ nu participă la repetiţii.

Iubita lui ███████ este îngrijorată. Îl vede foarte rar, şi chiar şi atunci când se întâlnesc, are sentimentul tot mai puternic că iubitul ei a uitat să danseze. ███████ s-a închis în el şi a devenit arogant, chiar şi cu iubita lui. Dar ea îl cunoaşte bine şi ştie că lui ███████ îi este frică.

Într-o zi, mergând să-l vadă pe ███████ la teatru, iubita îl găseşte inconştient pe un maldăr de costume. Îi sare în braţe speriată şi începe să-l zgâlţâie. Fără succes. Tot mai panicată, cu lacrimi în ochi, iubita lui ███████ începe să-şi frângă mâinile şi realizează că şi-a pierdut glasul. Rămâne încremenită lângă el, suspinând, neştiind ce să facă. Moment în care ███████ începe să râdă cu poftă şi, privind-o cu ochii răi de mândrie îi spune, ridicând neobişnuit de mult glasul:

-Uite, ai văzut! Ai văzut că pot să şi mor?

Iubita lui ███████ îi strigă că e un monstru şi că nu vrea să mai aibă de-a face cu el niciodată. Că s-a schimbat şi că nu mai e om.

███████ zâmbeşte strâmb şi-i spune:

-Nu am fost niciodată om. Am fost oameni.

Iar iubita lui fuge împiedicându-se ca un copil mic la primul curs de dans.

Într-o bună dimineaţă, o revistă anonimă a publicat un număr tematic despre teatru, într-un tiraj foarte mic. Titlul, scris cu litere foarte mari, sună în felul următor:

TEATRUL A MURIT.

Respectivele reviste s-au vândut ca pâinea caldă. În special oamenii din 21 au putut fi văzuţi, strânşi în grupuri, discutându-le conţinutul. Chiar şi mie mi-a căzut una în mână. Timp de aproape o lună, revistele -devenite patrimoniu cultural- au circulat prin sute de mâini, prin sute de autobuze şi tramvaie, uneori puteai vedea chiar şi câte un câine vagabond citind, la umbra unei ţâşnitori, dintr-o revistă ferfeniţită, pe coperta căreia se mai desluşea, cu greu, titlul:

TEATRUL A MURIT.

Interesant este că ceea ce doreşe acel articol- manifest să demonstreze nu este decăderea lui ███████, ci chiar lipsa lui de importanţă: faptul că, odată cu rolul principal, ███████ se va întoarce în anonimat, va redeveni un actor mort, iar teatrul românesc va rămâne în aceeaşi stare avansată de comă în care este de aproape 20 de ani. Toate acestea într-un text în care numele lui ███████ nu este menţionat nici măcar o dată.

███████, deşi fără să ştie de tevatura provocată de sceleratele reviste, a decis ca în ultimele două săptămâni de dinaintea piesei să nu mai acorde interviuri. Toată ziua stă nemişcat în garderobul transformat în locuinţă, trăind în minte moarte după moarte. La un moment dat, ███████ îşi dă seama că nu şi-a mai văzut de mult iubita. Îşi alungă gândul cu dosul mâinii, în timp ce directorul teatrului întredeschide uşa şi-i strigă cu entuziasm:

-E timpul!

Teatrul Naţional este plin până la suprasaturaţie, şi conglomerate de murmure se izbesc de valuri de căldură care traversează de colo-colo sala uriaşă. Grupul oamenilor din 21 stă departe de scenă şi-şi face vânt cu revistele devenite evanghelii, pe coperele cărora scria odată:

TEATRUL A MURIT.

Pe scaunul 7 de pe rândul 1 din faţa scenei, iubita lui ███████ aşteaptă într-o neobişnuită încremenire.

-Cum spuneam, dragă, teatrul a murit, spune o cucoană grasă şi fandosită de pe al doilea rând. Sunt foarte curioasă dacă acest actoraş pe care îl laudă toată lumea e-n stare să salveze ceva, continuă, făcându-şi vând cu evantaiul. Slabe şanse.

În loja a treia, rezervată strict animalelor de companie, un câine cu monoclu latră scurt, ca pentru a linişti sala.

███████ a păşit pe scenă.

Lumea izbucneşte în aplauze. ███████ stă pe scenă privind în gol şi ridică braţele. Diverse persoane se apleacă unele spre altele:

-Ce păr lung are!

-S-o fi ras în cap?

-Şi-a lăsat barbă?             

-S-a îngrăşat!

-A slăbit?

███████, cu o mişcare scurtă, strânge toate aplauzele în pumn. Sala amuţeşte, iar el, iradiind, începe să joace. Oamenii sunt himnotizaţi. Cuprinşi de o magie inexplicabilă, rând pe rând, sunt impersonaţi de către ███████, de parcă acesta ar fi o oglindă care se roteşte şi măreşte ca să oglindească pe fiecare. Cuvintele îi aleargă din gură în limbi diferite. Aleargă de colo colo pe scenă pentru a se împiedica şi se ridica altcineva. ███████ este fiecare om din sală.

███████ îşi zăreşte iubita. Cuprins de un zâmbet dulce, începe să danseze sfâşietor, unduindu-se ca un şarpe. Un hohot de plâns răsună din gura lui şi, cu o faţă care nu e prezentă în sală -poate chiar faţa lui adevărată-, scoate din buzunar un pistol, şi-l pune la tâmplă şi trage.

Prăbuşit într-o baltă de sânge, corpul lui ███████ încremeneşte după o succesiune de spasme mecanice. Sala uriaşă rămâne într-o linişte jenată, ca şi cum s-ar fi rupt o vrajă. Pe scaunul 7 de pe rândul 1, iubita lui ███████ începe să aplaude timid. Aplauzele ei se aud cu un ecou penibil.

În rândul doi, cucoana grasă şi fandosită se apleacă spre însoţitorul ei şi-i şopteşte:

- După cum vezi, dragă, am avut dreptate. Asta-i cea mai prost jucată moarte pe care am văzut-o vreodată.

Sala rămane tăcută în timp ce oamenii, dezamăgiţi, încep, rând pe rând, să se ridice să plece.

outside. The city of glass

(foto: Martin Stranka)

Se întoarce şi aruncă o privire în jurul său. Câinele lui îl priveşte din vârful patului, cu un aer judecătoresc, de martir şi de sfinx. Pentru o clipă, el regăseşte în ochii calzi şi negrii ai prietenului său cu inimă de aur acea sclipire care îl făcea cândva să se simtă iubit. Se aruncă în pat şi cuprinde cu braţele gâtul viguros al câinelui. Hohotind. Animalul îi linge lacrimile de pe faţă şi îi împinge încetişor obrajii cu nasul umed. Îl îmbărbătează.

El zâmbeşte.
Îşi lasă telefonul, chitara şi ghiozdanul şi pleacă doar cu un pachet de Lucky în buzunar.
Oraşul e pustiu.
Ieşind din bloc, aerul îl loveşte în faţă, şi un sentiment scelerat de goliciune sufletească îl face să-şi înfigă adânc mâinile în buzunarele pline de frimituri şi jeg şi să strângă umerii, încercând să se ascundă în reverul slinos al sacoului de oraşul uriaş şi impunător. Vântul s-a trezit cu un vuiet, şi oraşul miroase a umezeală şi gaz de eşapament, ca în fiecare dimineaţă. Chiar şi ambulanţa se aude prelung, undeva în fundul minţii lui. Soarele stă să răsară şi intersecţia-i îngheţată şi viscerală în lumina rece. De parcă ar călca pe carne şi muşchi, aşa freamătă asfaltul sub paşii lui. Şi pare să-l înghită.
În staţia de 100, parcă vede pentru prima dată ciudatul indicator cu numele staţiei. Staţia Trocadero. I se pare străină. înfricoşatoare. De parcă e prima dată când o vede şi-i prevesteşte o nenorocire. Se simte pustiit şi dezrădăcinat. Amorţeala îl face să nici nu mai simtă fumul ţigării-n plămân. Tumefiat. Rătăcit. Un mort umblător. O pungă soioasă de plastic zburând cu graţie într-o boare apatică. Ţigara pare că-l trădează căci gustul iubit de fum îi pare dintr-o dată mucegăit şi greţos; până şi metalul brichetei continuă să fie rece, deşi se află de o veşnicie în mâna lui. De o veşnicie aşteaptă autobuzul 100. De o veşnicie ochii câinelui său îi persistă în gând, de parcă l-ar vâna. Multiplicându-se ca o halucinație: trei perechi de ochi, de parcă un câine cu trei capete i-ar sufla în ceafă. Se sperie de imaginea ce i se conturase-n cap. Tresare. De o veşnicie persistă gustul ăla oribil în gura lui. Şi de o veşnicie nu a trecut nicio maşină pe Lăpuşneanu. De parcă nu ar fi existat niciodată maşini. Niciodată.
Priveşte de-a lungul bulevardului. Linişte. Dintr-o dată, ochii lui disting un miraj, o fată morgană. O ceaţă neclară vine spre el, din punctul acela în care converge tot oraşul. Simte mirajul cum aleargă spre el, şi tensiunea-i apăsă timpanele cu tone de linişte. Înecându-l în linişte. Un val imens de apă inundă toată intersecţia. Nivelul i se ridică încet, ajungându-i până la genunchi. Clară, rece şi liniştită, apa nu face niciun fel de val în jurul picioarelor lui, ca şi cum el ar fi imaterial. Ca şi cum el n-ar fi. Rămâne pe loc, mut, de teamă să nu-i strice impecabila suprafaţă. Şi dintr-o dată, pe faţa ei mătăsoasă, observă mici cerculeţe concentrice, tot mai multe şi mai dese. Ca şi cum ar ploua. Picuri mici ca o părere încep să urce către cer. Plouă de jos în sus, într-adevăr plouă de jos în sus.
El scăpă ţigara din gură, cuprins de un spasm. O priveşte cum cade în apă şi se stinge, iar fâsâitul ei îl asurzeşte. Întinde mâna către blocul inert de apă, o priveşte câteva clipe –tot o veşnicie– dar nu se încumetă să o atingă. Frica omului condamnat la moarte ca nu cumva în drum spre eşafod să i se întâmple vreun accident. Ridică privirea şi în faţa lui vede autobuzul 100.
Autobuzul porneşte vibrând, fără un sunet. Un vuiet sacadat îi ţiuie-n cap, de parcă autobuzul ar fi fost izolat fonic. Singur în autobuz, printre barele şi curelele roase de piele care atârnă, se simte mic. Se aşează pe unul din scaunele îmbibate de transpiraţie şi îşi pune mâinile pe genunchi. Rotindu-şi ochii, priveşte către cabina şoferului; prin geam, şoferul se distinge ca o siluetă neagră, impersonală. Pentru o clipă i se pare că vede prin el – că vede volanul şi bordul. Strânge din dinţi şi din nou simte gustul mucegăit şi greţos; pentru o clipă, prin mintea lui fulgeră gândul că ăsta e gustul pe care ar trebui să-l aibă otrava.
Întoarce privirea şi realizează că autobuzul e plin de umbre. Se întind pe jos, pe scaune, se sprijinesc de pereţi. Deschide ochii larg şi le priveşte cu spaimă, cu respiraţia întretăiată. Una dintre ele dă să se aşeze peste el, şi el urlă din răsputeri. Autobuzul opreşte.
A ajuns la gară.
Intră în clădirea gării în viteză. Aşteptând în faţa ghişeului de bilete, realizează că blugii şi tenişii îi sunt fleaşcă. O mână nevăzută deschide brusc ghişeul şi aprinde lumina. Prin geamul mat se vede doar o siluetă neagră. O umbră imaterială. El ridică privirea, uitând de tenişi. O voce androgină răsună prin microfon.
-Bună dimineaţa, cu ce te pot ajuta?
-Un bilet.
-Pentru?
-Ce tren pleacă cel mai repede?
-În ce direcţie?
-Oriunde.
-Nu avem trenuri cu destinaţia oriunde.
-Atunci nicăieri.
Persoana din spatele ghişeului îi intinde un bilet. El se scormoneşte în buzunare, scoate câteva hârtii şi le aruncă fără să le numere. Pe peron îşi aprinde o ţigare. Aparent, gustul mucegait şi oribil fusese o iluzie. Trenul apare pufăind şi scârţâind, şi se opreşte cu uşa vagonului în dreptul lui. Uşa  se deschide cu un scârţâit, pregătindu-se să-l înghită, dezvelind două trepte metalice. Funebre. Abominabile. Vântul bate încet şi peronul e pustiu. O linişte fluidă, aproape ţiuitoare, cuprinde gara. Trenul stă pe loc. Se uită lung, căutându-i ultimul vagon ascuns în ceaţă, dar nu-i în stare să-l vadă, cum nu reuşeşte să vadă niciun călător coborând. Timp de încă o veşnicie, stă lângă scară uitându-se fix.Un glas neauzit îl îndeamnă să nu urce, şi frica îl pătrunde precum frigul şi umezeala. Picioarele i se par atât de grele. Apa îmbibată în teneşii lui ar putea cântări şi tone. Încă odată se găseşte blocat de spaimă, incapabil să se mişte. Ca şi în faţa apei. Ca şi în autobuz. Ca şi-n viaţă. Strânge din dinţi. Îşi pipăie buzunarul. Ţigările îl aşteaptă, iar bricheta e tot la gât. Trenul stă pe loc, ca şi cum n-ar trebui să mai ponească niciodată. Poate chiar acest anume gând îl face să se decidă.
Se urcă în tren; uşa se închide imediat în urma lui – îl aştepta. Se opreşte pe coridor şi se spirijină de geam. Îşi aprinde o ţigare, apoi scoate din buzunarul sacoului biletul şi-l priveşte atent. Pare ros şi învechit de timp, şi nu are înscrisă nicio dată şi nicio destinaţie. Îl strânge în pumn. Priveşte în jos.
Tenişii lui erau uscaţi, vagonul era plin de umbre.

Trenul plecă, lăsând în urmă oraşul inundat şi pustiu.

(foto: g-leom.deviantart.com)

26-10-2011
textul este inspirat de un amalgam de vise şi coşmaruri. pentru mine e viu, e prea viu. textul ăsta m-a scris pe mine, nu eu pe el. personal, îl consider în mod incontestabil cel mai bun text al meu de până 'acum. ah,și melodia este un must pentru mood.
dedicat lui G. pentru că scrie minunat. (ca să vezi că şi eu scriu proză prea poetică şi prea ambiguă câteodată.)
şi de asemenea, dedicat acelui cineva care nu se simte niciodată.
titlul inspirat din piesa finala de pe albumul Viva Emptiness de la Katatonia.

Negru aprins.

Pătrunse în sală cu paşi sunători – o siluetă fermecătoare prin simplitate şi naturaleţe, un costum de stofă nocturnă curgînd lent, ca un strop de cerneală pe un porţelan, spre inima marmorată a sălii. Costumele în culori deschise păleau în jurul negrului apos ce-l căpătau razele de lumină care-l atingeau. Era sobru şi superb în eleganţa sa tîrzie, ca un demon tînăr trimis cu solie printre nişte îngeri pensionaţi. Mersul lui avea un parfum aparte, paşii lui aveau gust de nori şi nu apucă să ajungă la mijlocul sălii că toţi din jur îşi fixaseră ochii pe el, ca şi cum l-ar fi prins în mijlocul unei plase de vise. Părul brunet i se amesteca cu gulerul cămăşii, avea obrajii palizi, obosiţi şi pielea albă, hialină, de om bolnav. Deşi trupul îi era scheletic, avea o frumuseţe inumană, cadaverică şi o vioiciune în mişcări, nu i-ai fi dat mai mult de 20 de ani, privindu-l cum mergea prin sală cu paşi mari, apăsaţi şi îndreptîndu-şi în permanenţă umerii.
Avea o privire adîncă şi blîndă, în ochii lui convergeau nopţile cu stele şi o tristeţe vastă, consistentă îi ieşea precum aburul din irişii mai negrii decît pupilele. Era totuşi enigmatic şi distant, căci privea de sus, iar zîmbetul strîmb, jumătate naiv, jumătate bătrîn, îi dădea chipului o îmbrăţişare de nobleţe. Părea rupt complet de lumea asta, cum mergea singur şi sigur prin sala enormă, plină de oameni şi, curios, nu se oprise să salute şi nici nu ocolise pe nimeni. Mergea în linie, fără să-i pese unde e sau ce face. Părea că a trecut o veşnicie de cînd a trecut pragul uşii şi toţi încă-l priveau cu ochii holbaţi.

„Sunt un nebun. Sunt un nebun luat din alt secol şi trîntit în adunătura asta pestriţă, sunt doar eu cu-al meu costum şi-un orologiu-n buzunar, păşesc paşii bunicului meu şi am părul negru şi buclat al tatălui, şi nu, voi nu puteţi vedea că-n ochii mei acum scriedor.”
-De cine vă e dor? fu el întrebat înainte să apuce să-şi termine gîndul.

Auzind întrebarea, el se opri şi dădu înapoi, şocat. Părea că acea voce de femeie este ruptă din alt timp şi altă lume, lucru ce îl făcu să simtă stropi de sudoare pe la tîmple. Cum putuse să îi citească gîndul? Sau privirile?
Văzîndu-i teama, ea se apropie de el şi repetă întrebarea, zîmbind blînd, aproape matern. El scoase din buzunar mâna stîngă şi o întinse temător spre ea, atingîndu-i în treacăt umerii, talia şi sînul. Ea tresări.
-Vă rog să mă iertaţi, dar sunt nevăzător...

Rochia îi foşnea imperceptibil si mîinile ei se mişcau cu un tremur lin. Purta mănuşi de mătase şi rochia îi acoperea gîtul, decolteul, braţele şi coapsele. El, simţindu-i apropierea, continuă să-şi mişte mîinile năuc pe lîngă trupul ei, atingînd bucăţi de material din rochie sau bucle de păr... Jocul celor doi continuă parcă o veşnicie. El îi căuta disperat un petic de piele, să simtă că e vie, că e umană. Văzîndu-i chinul, ea îi întinse atunci mîna, iar el i-o cuprinse cu ambele mâini şi îi dădu mănuşa jos cu o un gest tremurat. Îi simţi mîna rece, moliciunea cărnii şi oasele subţiri, ascuţite. Se înfioră, se aplecă şi îi sărută mîna. Domnişoara îl privea nemişcată, cu buzele roşii lipite într-un zîmbet pictat. Au rămas aşa, încremeniţi ca un grup statuar. Ea simţea pe dosul mâinii căldura buzelor lui şi gîdiliciul firelor de păr din mustaţă şi cioc. Nu mai simţise niciodată asta, o asemenea senzaţie dulce care o împresura în tot corpul ; îl privea şi se întreba din ce lume se prăbuşise, şi ce se ascundea în spatele ochilor pecetluiţi cu negru şi genelor lungi.
La un moment dat, el îşi îndreptă spatele şi rămase pironit, zîmbindu-i. Părea că se priveau îndelung, deşi el nu vedea nimic iar ea, deşi vedea, nu înţelegea nimic din ce vede... O invită la dans cu aceeaşi galanţă de gentleman care făcuse ca jumătate din oamenii de hîrtie din salon să caşte ochii.

Nu se auzea nicio muzică, totuşi ei dansau în mijlocul salonului, sincronizându-se perfect pînă la cea mai imperceptibilă respiraţie. Toţi din sală îi priveau şocaţi, uscaţi precum statuile de ceară, încremeniţi şi fără să respire, ca şi cum timpul se oprise în loc. După multe veacuri s-a auzit un pocnet, ca o bătaie de orologiu îmbătrînit, iar cînd el a sărutat-o, toţi cei din sală au înviat brusc din amorţeală şi s-au întors cu spatele, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat...

-Cum te strigă ei pe dumneata,domniţă?
-Mai.
-Atunci diseară să-ţi laşi uşa dormitorului descuiată..
-Cine eşti tu?
-Visul tău.

(dragi cititori,va rog din suflet sa-mi spuneți o părere. sau mai multe. multumesc.:) fara vreo fotografie,vreau sa va fac imaginatia sa zburde.) 

(pentru...se știe el.)

Awake

„Pe retină mi se proiectează petice de răsărit. Un amalgam de zgomote solide de motoare, lătrături şi uşi trântite m-apasă pe timpan. Prima chestie pe care-o disting clar în fiecare dimineaţă e sirena unei ambulanţe. În fiecare zi aceeaşi ambulanţă, trecând cu aceeaşi viteză pe Lăpuşneanu la aceeaşi oră şi prin aceleaşi deliruri matinale. Apoi mă întorc pe partea ailaltă şi-l văd pe Charlie pe jumătate tolănit în pat lângă mine, privindu-mă în singurul fel care m-a făcut vreodată să mă simt iubit.”

*
Vlad s-a trezit mereu înainte de răsărit, şi de ani de zile îi povesteşte câinelui, de-a fir a păr, toate visele. Se droghează zilnic cu mirosul de umezeală şi gaz de eşapament care se ridică până la balconul lui şi i se pare că asfaltul, la câteva minute înainte să răsară soarele, are aceeaşi culoare ca pânza pe care sunt pictate visele.
Vlad stă la 3. În fiecare dimineaţă iese pe balcon şi se apleacă peste pervaz până nu mai atinge podeaua cu tălpile. Face asta de când a reuşit prima dată să ajungă până la geam. Stă aşa atârnat, cu capu-n jos, cu ţigara-n colţu’ gurii şi ascultă gălăgia de jos, până când scrumul începe să-i pice singur din ţigară. Oamenii trec pe trotuar, se holbează la el şi-l fac un ciudat, dar lui nu-i pasă.

Două babe, trecând, îşi ridică poticnit braţele şi-şi deşiră coloana doar ca să m-arate cu degetu’.
„Da’ duce-ţi-vă naibii! Pot să dau si-o laba la balcon dacă am chef, atunci ce-o să mai ziceţi?”

*
„Termin de fumat şi mă-ntorc în cameră. O văd pe mama-n cadrul uşii. Încă vine-n fiecare dimineaţă să vadă dacă m-am trezit.
-Iar ai dormit cu geamul deschis şi fără cămaşă, o să răceşti..
Nu-i zic nimic. Trec pe lângă ea, ea mă opreşte cu mâna şi mă mângâie pe păr, pe umeri, unde apucă. Câteva secunde de tandreţe pe zi, atât. Apoi iese în hol, se machiază, îşi aranjează părul şi se pregăteşte să plece. O chem să ia o gură de cafea. N-are timp.
-Vezi că azi întarzii! imi strigă şi iese. Stau sprijinit de uşă, cu cafeaua-n mână şi-o urmăresc cu privirea. A luat-o pe scări, cu tocurile ciocănind sacadat pe treptele pline de mâzgă şi noroi întărit. Casa scării miroase a mucegai. Încui uşa în urma ei. Oricum până mâine dimineaţă n-o mai văd.”

*
„Pe tata nu l-am mai văzut de patru ani, de când a venit ultima dată să-i ceară mamei bani. Foarte rar îl văzusem dormind acasă, deşi el mă trezea în fiecare zi să văd răsăritul. Ieşeam dimineaţa pe balcon, iar el îşi aprindea un Lucky roşu şi-mi spunea:
-Vlad băiete, ce mă fac io cu maică-ta?

Într-o dimineaţă m-am trezit eu singur. Era la puţin timp după ce mă apucasem de fumat, şi tata ştia.
Ţipau.
-Mă doare pe mine fix undeva că tu nu ai bani.
-Bine atunci, ţine-i şi scarpină-te-n cur cu ei.
S-au auzit apoi nişte înjurături, zgomote grele, apoi tata a intrat la mine, mi-a atuncat câteva cuvinte fără noimă şi pachetul de Lucky şi a plecat.

După câteva minute m-am dus la mama. Stătea jos, sprijinită de perete. Avea ochii bulbucaţi, încastraţi în orbitele scheletice, mari ca boltele bisericilor. Albul ochiului devenise trandafiriu şi pelicule de lacrimi îi intunecau ca o cataractă. Gresia urla de sub ea. Mi-am zis: asta nu-i mama.
Nici nu l-am urât pe el, nici nu mi-a fost milă de ea. Doar i-am detestat pe amândoi. Poate că-ntr-o zi o să-l văd din nou pe tata aşa cum mi-l amintesc, înalt şi distins şi cu sprâncenele dese şi gri. Şi poate că-ntr-o zi o s-o văd şi pe mama din nou crudă ca un boboc şi o să mă cuibăresc în abdomenul ei... ”

*
S-a ridicat brusc. Şi-a umflat piepltul şi şi-a îndreptat spatele, şi cu ambele mâini şi-a dat părul lung pe spate, pieptănându-şi pletele cu degetele. Cu braţele întinse ca nişte aripi şi privind de sus, se ridicase încet pe vârfuri şi începuse să mimeze că ridică maşinile şi oamenii în palmă. Emana raze pe geam cu trupul lui pe post de soare. Se droga cu oraşul îndesat intr-o seringă şi băgată adânc în venă. Câinele îl privea încordat, fără să mişte. Vlad încerca zilnic să se sinucidă. Şi zilnic renăştea.

Lui Vlad nu i-a plăcut niciodată numele lui. I se părea că pus împreuna cu ‚te iubesc’ sună aiurea. Vlad ar fi vrut să-l cheme Mircea. Îl mai chema înca cumva, dar nu-şi amintea cum. Mereu uita detaliul ăsta. Oricum, ştia sigur că celălalt nume al lui nu era Mircea. Îl enervau toţi oamenii pe care-i ştia şi-i chema Mircea, pentru că erau toţi proşti şi răi.

Şi pe tatăl lui Vlad îl chema Mircea. Dar el nu se gândea mai niciodată la asta.

*
„Cânt la chitară pentru că curbele ei line îmi amintesc de poziţiile în care tata o îmbrăţişa pe mama demult, în serile de mai, când dansau tango în sufragerie şi eu mă uitam prin uşa întredeschisă.
Mi-am tăiat blugii în genunchi şi-i port cu sacou pentru că mă fac să mă simt mai frumos. Şi mi-am lăsat părul lung ca să pot face fleaşcă parchetul în cameră după ce fac duş. Fumez pentru că nu vreau să mă laude lumea că n-am niciun viciu şi beau ca să nu zică lumea că am doar unul.
Acum trei ani mi-am pus cercel, ca să-i dau prilej iubitei să-mi atingă cât mai des urechea.

Charlie e singurul meu prieten. Într-o zi o să-l sui cu mine într-un tren şi o să-l duc până la munte, să ne alergăm pe pajiştile de la cota 1600. Lui o să-i dau zgarda jos şi eu o să mă dezbrac şi-o să alerg în pula goală până o să vrea el să ne oprim.
Nu am iubit niciodată, dar ştiu să iubesc mai bine decât voi toţi.”

(foto: myhhy.deviantart.com - brilliant, check him)

1 februarie 2011

vând amintiri puţin uzate. sau le dau la schimb cu votkă.

câteodată mă-ntreb cine trebuie să măture tot gunoiu’ pe care-l las în urmă, atunci când mă uită timpu’ lipită de borduri, beată şi vorbind cu stâlpii de iluminat..?

mă uit în urma mea. a rămas asfaltu’ cald pe unde m-am târât, şi-n zăpada albă se vede o pereche de urme de paşi. boturile ghetelor mele bej cu şireturi roşii s-au lovit într-atât între ele încât în curând o să-mi iasă prin ele degetele de la picioare. se spune că numai oamenii care nu cred în ei merg atât de legănat. mă rog, sau cei beţi. una din două.

sau amândouă.

imaginează-ţi că ai petrecut 24 de ore într-un bar, ţi-ai băut toţi banii, apoi i-ai băut şi pe ai altora şi, într-un final, ai ieşit maiestuos pe uşă, urlând la cer că ‚o să faci ceva!’ dar te-ai împiedicat de la primul pas, poate te-ai împiedicat chiar de prag şi te-ai trezit căzut în zăpadă, bleg, obosit şi sfâşiat de vânt.

greu de imaginat, nu?

deschid ochii şi stratu’ de zăpadă depusă peste mine crapă. privesc în sus. o masă compactă de gri care-şi scutură scamele gri de pe hainele gri. sau cum zicea Bacovia într-o poezie.. ‚ninge gri’.

nu-mi vine să cred că ninge. mi-e aşa de frig că mi-au crescut ţurţuri pe gene.

respir. aşa, şi? niciodată nu mi s-a părut mare lucru să respir. niciodată nu mi-am ţinut aeru-n piept să văd ce se întâmplă.

inspir. mi se umflă plămânii cu aeru’ ăsta sloi. dintr-un fund de sertar –ăla cu copilăria, cred–, aud în ureche o voce prăfuită ‚nu mai trage aer rece pe gură, ce naiba vrei s-o dai iar pe injecţii?’ care apoi se pierde încet sub pătura conştientului.

aştept. asta chiar pare o veşnicie. mi-aduce aminte de când eram copil şi mă ascundeam sub canapeaua din sufragerie aşteptându-l pe Moşu’, ţinându-mi respiraţia ca să nu mă audă spiriduşii cu urechi verzi.

expir. eliberare. cred că şi aerul pe care l-am expirat se simte mai bine. se asfixia dracu’ în plămânii mei.

caut în buzunaru’ de la piept sticla de votkă. nu-i mare chestie. oricum am zăpadă până-n sânge şi nici măcar nu simt că beau. beau aşa, de amoru’ beţiei.

‚scuzaţi deranjul’, le spun străzilor. ‚dar câteodată simt nevoia să-mi mai plâng şi eu de milă.’

o înghiţitură mare de votkă alunecă arzând pe gât. ‚cheers!’ îmi zic. de dragu’ vremurilor când aveam cu cine ciocni. deja mi-e dor.

nenea Decembrie mă bate pe umăr, cu palma lui gri înmănuşată în mănuşi gri.

‚tu eşti fata cu ţigări în loc de cercei?’

zâmbesc cât îmi permite crusta de promoroacă de pe faţă. măcar cineva să-şi mai aducă aminte şi de mine.

‚bem o votkă, amice?’

şi începe să viscolească, mult mai rău. furtună de fulgi. probabil aşa face Dec la beţie.

eu deja am degerat, acuma nici nu-mi mai dau seama de-i mai frig or ba. da-mi dau cu presupusul.

nu mai recunosc oraşu, e prea alb. gri. cum o fi. ar trebui să mă duc acasă da’ n-am idee unde-i aia. am chef să mă joc Solitaire. da, jocu’ oamenilor singuri.

‚eşti singură?’

‚da.’

ai plecat, plec şi io. n-ai decât să săruţi scrumiere.

mă ridic şi mă scutur cât pot eu de bine. ultima gură de votcă. ţigări nu mai am. ‚Dec, ai o ţigară?’ dar nu-mi mai răspunde. s-o fi lăsat şi el.

strada Chiliei? ok, unşpe străzi pe stânga şi-am ajuns acasă..

cred că s-a oprit ninsoarea. copacii probabil se uită ciudat pe sub pleoapele fardate cu argintiu la mogâldeaţa neagră cu păr roşcat care sare într-un picior prin zăpadă...

Vama Veche - Beţia

6 decembrie 2010