câteodată mă-ntreb cine trebuie să măture tot gunoiu’ pe care-l las în urmă, atunci când mă uită timpu’ lipită de borduri, beată şi vorbind cu stâlpii de iluminat..?
mă uit în urma mea. a rămas asfaltu’ cald pe unde m-am târât, şi-n zăpada albă se vede o pereche de urme de paşi. boturile ghetelor mele bej cu şireturi roşii s-au lovit într-atât între ele încât în curând o să-mi iasă prin ele degetele de la picioare. se spune că numai oamenii care nu cred în ei merg atât de legănat. mă rog, sau cei beţi. una din două.
sau amândouă.
imaginează-ţi că ai petrecut 24 de ore într-un bar, ţi-ai băut toţi banii, apoi i-ai băut şi pe ai altora şi, într-un final, ai ieşit maiestuos pe uşă, urlând la cer că ‚o să faci ceva!’ dar te-ai împiedicat de la primul pas, poate te-ai împiedicat chiar de prag şi te-ai trezit căzut în zăpadă, bleg, obosit şi sfâşiat de vânt.
greu de imaginat, nu?
deschid ochii şi stratu’ de zăpadă depusă peste mine crapă. privesc în sus. o masă compactă de gri care-şi scutură scamele gri de pe hainele gri. sau cum zicea Bacovia într-o poezie.. ‚ninge gri’.
nu-mi vine să cred că ninge. mi-e aşa de frig că mi-au crescut ţurţuri pe gene.
respir. aşa, şi? niciodată nu mi s-a părut mare lucru să respir. niciodată nu mi-am ţinut aeru-n piept să văd ce se întâmplă.
inspir. mi se umflă plămânii cu aeru’ ăsta sloi. dintr-un fund de sertar –ăla cu copilăria, cred–, aud în ureche o voce prăfuită ‚nu mai trage aer rece pe gură, ce naiba vrei s-o dai iar pe injecţii?’ care apoi se pierde încet sub pătura conştientului.
aştept. asta chiar pare o veşnicie. mi-aduce aminte de când eram copil şi mă ascundeam sub canapeaua din sufragerie aşteptându-l pe Moşu’, ţinându-mi respiraţia ca să nu mă audă spiriduşii cu urechi verzi.
expir. eliberare. cred că şi aerul pe care l-am expirat se simte mai bine. se asfixia dracu’ în plămânii mei.
caut în buzunaru’ de la piept sticla de votkă. nu-i mare chestie. oricum am zăpadă până-n sânge şi nici măcar nu simt că beau. beau aşa, de amoru’ beţiei.
‚scuzaţi deranjul’, le spun străzilor. ‚dar câteodată simt nevoia să-mi mai plâng şi eu de milă.’
o înghiţitură mare de votkă alunecă arzând pe gât. ‚cheers!’ îmi zic. de dragu’ vremurilor când aveam cu cine ciocni. deja mi-e dor.
nenea Decembrie mă bate pe umăr, cu palma lui gri înmănuşată în mănuşi gri.
‚tu eşti fata cu ţigări în loc de cercei?’
zâmbesc cât îmi permite crusta de promoroacă de pe faţă. măcar cineva să-şi mai aducă aminte şi de mine.
‚bem o votkă, amice?’
şi începe să viscolească, mult mai rău. furtună de fulgi. probabil aşa face Dec la beţie.
eu deja am degerat, acuma nici nu-mi mai dau seama de-i mai frig or ba. da-mi dau cu presupusul.
nu mai recunosc oraşu, e prea alb. gri. cum o fi. ar trebui să mă duc acasă da’ n-am idee unde-i aia. am chef să mă joc Solitaire. da, jocu’ oamenilor singuri.
‚eşti singură?’
‚da.’
ai plecat, plec şi io. n-ai decât să săruţi scrumiere.
mă ridic şi mă scutur cât pot eu de bine. ultima gură de votcă. ţigări nu mai am. ‚Dec, ai o ţigară?’ dar nu-mi mai răspunde. s-o fi lăsat şi el.
strada Chiliei? ok, unşpe străzi pe stânga şi-am ajuns acasă..
cred că s-a oprit ninsoarea. copacii probabil se uită ciudat pe sub pleoapele fardate cu argintiu la mogâldeaţa neagră cu păr roşcat care sare într-un picior prin zăpadă...
Vama Veche - Beţia
6 decembrie 2010
