fragmente II

(21)
                           bunicului meu
mă uit pe balcon la apus
undeva în discul soarelui
parcă îl văd pe bunicul
desenat din lumină
îndesându-şi norii în pipă

poate de-aia la apus
tot cerul arde şi fumegă

dumnezeu a văzut artistul din tine mai repede decât noi
bunicule
te-a luat şi pe tine şi pipa ta
şi te-a pus undeva în discul soarelui
să-ţi îndeşi norii în plămân

şi să sufli afară jăratic


(24)
am dansat şi eu pe sârmă ghimpată cândva
visam să fiu acrobat
să mă iau la trântă cu moartea
mama a spus să am grijă să nu pătez parchetul
aşa că
am pus hârtie peste tot pe jos şi
sângele
care a picurat s-a
prefăcut, pe foi, în

poezie

(27)
cândva am iubit atât de mult încât simţeam
cum inima-mi pocnea
şi înflorea
până când petalele de miocard nu mai aveau loc în cutia toracică
şi începeau să bată sacadat în coşul pieptului ca să-şi facă loc
dar se izbeau de pieptul tău
şi de altă inimă
care nu avea suficient loc să-nflorească.


(29)
pe pleoapele ochilor tăi deschişi
apasă lumea întreagă
de genele tale atârnă
suflete
cu cât drag ai închide o clipă ochii
cu câtă plăcere ai dormi
dar
nu
poţi

insomnia ta e o metastază
a vulturului lui Prometeu

fragmente I

(1)
eu sunt
doar un nor pe cerul de no-
iembrie
sufocat de alţii şi sufocându-i
pe
alţii

dar să nu daţi vina pe mine pentru ploi şi vânturi
pe alea le
decid ceilalţi nori
fără să ţină cont de mine

(2)
transparentă ca o petală
cavernoasă ca o tuberculoză
într-o letargie continuă
pe fundul unui pahar
ah, de când nu am mai văzut soarele

(4)
sunt într-o nesfârşită plutire
priveşte cum toamna mă face tot mai frumoasă
tot mai roşcată
prinde-mă în pumn, foşneşte-mă
sau mai bine taie-mă mărunt şi
dă-
mă
la
câini...

(9)
te urăsc
doamne cât vreau/ să-ţi spun asta
dar ştiu/ că asta e/ ceea ce vrei
să auzi
aşa că îmi fac bagajele
şi plec încă o dată din
mine

(10)
mi-aş lua o puşcă cu lunetă
şi aş împuşca toate stelele
măcar că
noaptea
nu va mai semăna
cu ochii tăi

se spune/ că
noi cu toţii ne căutăm izbăvirea în lumină

(13)
din pat mă uit pe geam la amurgul
mai violet ca bacovia
mi-e dor de pescăruşii de pe acoperişul vecin
amiaza asta are
culori adormite
nu s-a trezit bine din somn
şi nici eu

mă învelesc cu toamna
ce pătură moale
şi mă culc la loc

(16)
ce trist că-s doar un arbor
şi nu-ţi pot spune
cât îmi placi
câtă simplitate-i în fiinţa ta
câtă energie, câtă viaţă
cât de elegant este paltonul tău
cu câtă delicateţe îţi iese fumul printre buze
lasă-mă să te mângâi pe creştet
cu o frunză

tot frunze vor fi şi pe mormântul tău
dar nu te gândi la asta acum

(18)
am decis să închid ochii
la tot ce faci tu
să închid câte-un ochi
de fiecare dată când mă răneşti

e deja luni înseamnă că pentru săptămâna asta
trebuie să-mi mai iau
o duzină de ochi

23 octombrie 2011

Poezii despre oameni

Placebo

astăzi am descoperit că resemnarea e cel mai

lipsit de curaj sentiment

resemnarea e de fapt morfina, atunci când eşti lovit de un glonţ în piept

şi doar o amorţeală şi o căldură învăluie tot corpul

calmând cumva cruda durere cu un dulce leşin,

somn al trupului

aşa e şi resemnarea, somn

al sufletului pentru că suntem prea laşi să ne suportăm durerea să ne gândim la ea să încercăm să schimbăm ceva

doar pleoapa sufletului atârnă greu peste durerile tulburi

şi noi ne spunem

o să fie bine, ce laşitate

dar funcţionează de minune

suntem toţi în mod onorabil îngropaţi in resemnări

-li se mai spune şi riduri-

suntem bătrâni, al dracului de bătrâni

 28.04.2011

*

urmăriţi specimenul uman

dimineaţa se trezeşte şi pleacă la şcoală

munceşte, învaţă bine

ca nu cumva să nu intre la liceu

apoi la liceu muncesţe, învaţă bine

ca să intre la o facultate bună

la facultate munceşte, îşi face chiar de lucru stă uneori în condiţii mizere

munceşte în continuare poate dă şi un master

ca să aiba apoi loc de muncă bun

îşi găseşte subiectul nostru locul de muncă

n-are timp nici să se se oprească să-şi ia-n tihnă masa de prânz

munceşte pentru că iată de undeva a apărut o femeie pe care o iubeşte

munceşte ca să fie familia lui fericită

să aibă tot ce-i trebuie

timpul trece copiii lui cresc tot mai mari

ce surpriză subiectul nostru munceşte în continuare

să aibă copiii lui tot ce le trebuie

şi între timp tot muncind agoniseşte şi pentru o casă o maşină un teve cu diagonala de mulţi mulţi inci

chiar şi un loc de veci simpatic

toată viaţa nu se uită decât la ziua de mâine

ah ce trist s-a făcut deja seară

trebuie să meargă la culcare

nici n-a apucat să zâmbească puţin

ah, şi acum că trebuie să meargă la culcare

locul de veci dintr-o dată

nu i se mai pare aşa de simpatic

28.04.2011

*

(foto: ineedchemicalx.deviantart.com)

Autoportret

-ne aflăm în muzeul memorial al subsemnatei

iată pe partea stângă puteţi vedea o fotografie a specimenului înainte de înţărcare,

mostre din sânge -priviţi, are culoarea cafelei-

mostre de voce, manuscrise , desene

în dreapta puteţi vedea mostre din prima ei atingere, primul sărut , primul orgasm

ah şi o mostră incredibil de rară

vă rog nu vă înghesuiţi

cum spuneam o mostră rară este o

lacrimă

-domnule ghid, dar mostre de suflet aveţi?

-ah dar călcaţi pe el este peste tot, uriaş

acoperă tot pământul, nu avem mostre e ca şi cum v-am prezenta mostre de aer

ce nebunie

şi o să vă mai rog să păşiţi uşor să nu

zgâriaţi preţiosul exponat

-sufletul-

când îl călcaţi în picioare

28.04.2011

*

(foto: peacelovemusic248.deviantart.com)

Lipsuri

în fiecare dimineaţă el se trezeşte trece pe lângă maică-sa fără s-o salute, observi, îi lipseşte 

bunul simţ pleacă nu ştie unde poartă şireturi de culori diferite e neasortat, vezi, îi lipseşte

bunul gust merge pe stradă fumează se scarpină-n cap îi lipsesc 

ideile ajunge în berărie ia o bere două trei atât numai trei 

timpul îi lipseşte, de asemenea, ca şi 

banii iese din bar începe să plouă ploaia îi şiroieşte prin plete pe gene îi lipseşte

umbrela stă liniştit nu se gândeşte la nimic îi lipseşte

haosul în telefonul lui mobil maică-sa e trecută cu un x îi lipseşte şi

mama, probabil ai observat că îi lipseşte şi 

o doagă sau două 

îi lipseşte şi ea dar asta

nu mai observă nimeni.

13.05.2011

Negru aprins.

Pătrunse în sală cu paşi sunători – o siluetă fermecătoare prin simplitate şi naturaleţe, un costum de stofă nocturnă curgînd lent, ca un strop de cerneală pe un porţelan, spre inima marmorată a sălii. Costumele în culori deschise păleau în jurul negrului apos ce-l căpătau razele de lumină care-l atingeau. Era sobru şi superb în eleganţa sa tîrzie, ca un demon tînăr trimis cu solie printre nişte îngeri pensionaţi. Mersul lui avea un parfum aparte, paşii lui aveau gust de nori şi nu apucă să ajungă la mijlocul sălii că toţi din jur îşi fixaseră ochii pe el, ca şi cum l-ar fi prins în mijlocul unei plase de vise. Părul brunet i se amesteca cu gulerul cămăşii, avea obrajii palizi, obosiţi şi pielea albă, hialină, de om bolnav. Deşi trupul îi era scheletic, avea o frumuseţe inumană, cadaverică şi o vioiciune în mişcări, nu i-ai fi dat mai mult de 20 de ani, privindu-l cum mergea prin sală cu paşi mari, apăsaţi şi îndreptîndu-şi în permanenţă umerii.
Avea o privire adîncă şi blîndă, în ochii lui convergeau nopţile cu stele şi o tristeţe vastă, consistentă îi ieşea precum aburul din irişii mai negrii decît pupilele. Era totuşi enigmatic şi distant, căci privea de sus, iar zîmbetul strîmb, jumătate naiv, jumătate bătrîn, îi dădea chipului o îmbrăţişare de nobleţe. Părea rupt complet de lumea asta, cum mergea singur şi sigur prin sala enormă, plină de oameni şi, curios, nu se oprise să salute şi nici nu ocolise pe nimeni. Mergea în linie, fără să-i pese unde e sau ce face. Părea că a trecut o veşnicie de cînd a trecut pragul uşii şi toţi încă-l priveau cu ochii holbaţi.

„Sunt un nebun. Sunt un nebun luat din alt secol şi trîntit în adunătura asta pestriţă, sunt doar eu cu-al meu costum şi-un orologiu-n buzunar, păşesc paşii bunicului meu şi am părul negru şi buclat al tatălui, şi nu, voi nu puteţi vedea că-n ochii mei acum scriedor.”
-De cine vă e dor? fu el întrebat înainte să apuce să-şi termine gîndul.

Auzind întrebarea, el se opri şi dădu înapoi, şocat. Părea că acea voce de femeie este ruptă din alt timp şi altă lume, lucru ce îl făcu să simtă stropi de sudoare pe la tîmple. Cum putuse să îi citească gîndul? Sau privirile?
Văzîndu-i teama, ea se apropie de el şi repetă întrebarea, zîmbind blînd, aproape matern. El scoase din buzunar mâna stîngă şi o întinse temător spre ea, atingîndu-i în treacăt umerii, talia şi sînul. Ea tresări.
-Vă rog să mă iertaţi, dar sunt nevăzător...

Rochia îi foşnea imperceptibil si mîinile ei se mişcau cu un tremur lin. Purta mănuşi de mătase şi rochia îi acoperea gîtul, decolteul, braţele şi coapsele. El, simţindu-i apropierea, continuă să-şi mişte mîinile năuc pe lîngă trupul ei, atingînd bucăţi de material din rochie sau bucle de păr... Jocul celor doi continuă parcă o veşnicie. El îi căuta disperat un petic de piele, să simtă că e vie, că e umană. Văzîndu-i chinul, ea îi întinse atunci mîna, iar el i-o cuprinse cu ambele mâini şi îi dădu mănuşa jos cu o un gest tremurat. Îi simţi mîna rece, moliciunea cărnii şi oasele subţiri, ascuţite. Se înfioră, se aplecă şi îi sărută mîna. Domnişoara îl privea nemişcată, cu buzele roşii lipite într-un zîmbet pictat. Au rămas aşa, încremeniţi ca un grup statuar. Ea simţea pe dosul mâinii căldura buzelor lui şi gîdiliciul firelor de păr din mustaţă şi cioc. Nu mai simţise niciodată asta, o asemenea senzaţie dulce care o împresura în tot corpul ; îl privea şi se întreba din ce lume se prăbuşise, şi ce se ascundea în spatele ochilor pecetluiţi cu negru şi genelor lungi.
La un moment dat, el îşi îndreptă spatele şi rămase pironit, zîmbindu-i. Părea că se priveau îndelung, deşi el nu vedea nimic iar ea, deşi vedea, nu înţelegea nimic din ce vede... O invită la dans cu aceeaşi galanţă de gentleman care făcuse ca jumătate din oamenii de hîrtie din salon să caşte ochii.

Nu se auzea nicio muzică, totuşi ei dansau în mijlocul salonului, sincronizându-se perfect pînă la cea mai imperceptibilă respiraţie. Toţi din sală îi priveau şocaţi, uscaţi precum statuile de ceară, încremeniţi şi fără să respire, ca şi cum timpul se oprise în loc. După multe veacuri s-a auzit un pocnet, ca o bătaie de orologiu îmbătrînit, iar cînd el a sărutat-o, toţi cei din sală au înviat brusc din amorţeală şi s-au întors cu spatele, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat...

-Cum te strigă ei pe dumneata,domniţă?
-Mai.
-Atunci diseară să-ţi laşi uşa dormitorului descuiată..
-Cine eşti tu?
-Visul tău.

(dragi cititori,va rog din suflet sa-mi spuneți o părere. sau mai multe. multumesc.:) fara vreo fotografie,vreau sa va fac imaginatia sa zburde.) 

(pentru...se știe el.)